5. Povestea celor cinci trati.

A fost odată un băiat şi o fată care se iubeau şi ca toţi tinerii care se iubesc s-au căsătorit. După căsătorie nu aveau unde să locuiască. Şi băiatul şi fata erau orfani şi locuiau la nişte rude care îi crescuseră de milă. După ce s-au căsătorit aceştia nu mai voiau să-i primească să locuiască la ei.
- Nu avem destul loc pentru amandoi, au zis ei. Trebuie să vă faceţi casa voastră.
- Unde ?
- Pentru oameni atât de săraci cum sunteţi voi nu există alt loc decât Codrul Nimănui.
Şi cei doi tineri au plecat să caute un loc pentru casă în Codrul Nimănui care începea chiar de la marginea satului. Se spunea că cei care intraseră acolo nu s-au mai întors. Cei doi tineri au pornit hotărâţi să meargă până găsesc un luminiş unde să îşi construiască o casă în care să locuiască împreună.
După câteva zile au văzut că s-au rătăcit dar nu le-a păsat. Mâncau fructe de pădure şi dormeau pe frunze uscate. Erau aşa de îndrăgostiţi că nimic nu îi nemulţumea. Se simţeau bine şi erau fericiţi. Nu se temeau de animalele sălbatice şi animalele nu i-au ameninţat. Dragostea îi apăra de orice rău.
Atunci când au pierdut şirul zilelor de când rătăceau au dat de un luminiş aşa cum căutau. Incântaţi de frumuseţea locului s-au apucat de muncă şi au ridicat o căsuţă, apoi încet, încet, folosind lemnul care în pădure era din belşug şi blana animalelor vânate au reuşit să facă cu mâna lor tot ce le trebuia pentru o viaţă în doi.
Băiatul se numea Radu, fata Anuca. Radu a devenit un bun vânător, Anuca o bună gospodină şi amândoi iscusiţi grădinari. In jurul casei au plantat flori frumoase şi plante folositoare. Aveau o grădină minunată.
Munceau mult dar erau fericiţi. In curând familia li s-a mărit căci au fost binecuvântaţi cu copii. Anuca a născut cinci băieţi, în fiecare an câte un copil şi fericirea în căsuţa lor era deplină. Cum în pădure ei nu mai întâlniseră alţi oameni, pentru primul băiat s-au rugat de stejar să-l boteze.
- Ce nume frumos : Stejar Codreanu au foşnit frunzele celorlalţi copaci.
La al doilea arţarul şi-a dat numele, la al treilea teiul, la al patrulea ulmul şi la al cincilea, ultimul, nucul. Si băieţii au crescut frumoşi şi înalţi ca arborii ce le-au fost naşi. Părinţii i-au învăţat ce ştiau şi ei, să scrie, să citească şi să socotească. Prea puţin au spus naşii bîieţilor.
Când Stejărel a împlinit 18 ani duhul stejarului i s-a arătat în vis şi i-a spus :
- Eşti la vârsta când trebuie să cunoşti lumea. Când te vei trezi vei avea pe deget un inel. Acesta va fi inelul tău călăuzitor şi nu va putea fi scos de pe degetul tău nicidată. Acest inel va străluci şi îţi va arăta drumul când vei pleca de aici. Să te opreşti în locul în care se va opri strălucirea lui şi acolo să începi să îţi faci un rost. Când vei avea nevoie de bani să roteşti inelul de trei ori şi buzunarele ţi se vor umple. Ai însă grijă că harul inelului se isprăveşte dacă după un an de cheltuială fără grijă nu vei reuşi să câştigi prin munca ta măcar atât cât îţi dă inelul de fiecare dată. De întors nu te vei putea întoarce aici decât atunci când inelul va începe să strălucească din nou. Acesta va fi semn că eşti chemat, că trebuie să laşi tot ce ai realizat acolo şi să te întorci. Inelul este un semn de viaţă şi oricâtă vreme va trece până te vei întoarce, oricât vei îmbătrâni, pentru tine timpul nu se va sfârşi. Să nu îl iroseşti ! Să fii mereu harnic şi bun la suflet cum ai fost şi până acum.
A doua zi Stejărel a povestit visul celorlalţi, le-a arătat inelul şi s-a pregătit de drum. Si-a luat rămas bun şi a plecat în lume. Inelul l-a călăuzit până într-un oraş mare. Stejărel s-a gândit la sfaturile primite când a plecat de acasă. Cu ce trebuia să înceapă ?
“ Nu haina face pe om, dar totdeauna caută să fii îmbrăcat cuviincios şi potrivit locului unde te afli” , a fost primul sfat al mamei sale la plecare.
Văzând că hainele lui nu erau la fel cu ale altor tineri de vârsta lui, a rotit inelul de trei ori, şi-a umplut buzunarele cu bani şi a cumpărat haine la fel ca ale celorlalţi tineri.
“ Ai grijă unde locuieşti, locuinţa este locul tău în lume”, era al doile sfat, dat de tatal său.
Si-a căutat un loc într-un han unde a văzut că locuiau oameni cu care îşi dorea să se împriete-nească.
“La nevoie nu te ajută fratele de departe ci prietenul de aproape” şi “ Cine se aseamănă se adună”. L-au mai sfătuit parinţii.
Stejărel era un băiat frumos, vesel şi inteligent care cheltuia cu uşurinţă bani aşa că repede şi-a făcut prieteni. Prietenii îl ajutau să se distreze şi să afle multe din cele ce nu ştiuse până atunci. Unii dintre prieteni erau de nădejde, i-a preţuit, de alţii însă s-a despărţit repede.Stiind că trebuie să înceapă să câştige bani din munca lui dacă nu voia să rămână fără bani şi-a găsit de lucru, ucenic la un croitor.
Timpul a trecut şi a venit rândul lui Arţar să primească inelul călăuzitor şi sfaturi de la părinţi. A plecat în lume şi inelul l-a călăuzit în acelaşi oraş ca pe fratele său mai mare şi chiar la întâlnirea cu el. Fraţii s-au bucurat când s-au văzut şi bineînţeles au început să se ajute între ei. Stejărel i-a arătat oraşul şi tot ceea ce aflase de când plecase de acasă. Aveau amândoi încă multe lucruri de învăţat.
Anul următor a sosit Tei, apoi Ulm şi în sfârşit Nucu. Cei cinci fraţi s-au ajutat unul pe altul şi fiecare s-a gândit ce ar putea face pentru a câştiga bani cum le spuseseră naşii.
Stejar era cel mai chipeş dintre fraţi şi îi plăceau hainele frumoase. Era ucenicul cel mai talentat din atelierul unde se angajase astfel ca hainele lucrate de el i-au adus faimă. Si-a deschis un atelier mare şi a ajuns asa de bogat încât nu mai trebuia să învârtească inelul pentru a-şi umple buzunarele.
Arţar era dornic de învăţătură. Era nemulţumit cu ce putea învăţa în acel oraş şi s-a hotărât să plece, să vadă alte locuri. Tei care avea un talent deosebit la muzică a plecat împreună cu el şi amândoi au urmat mai multe şcoli iar când s-au întors la fraţii lor erau deja bogaţi şi vestiţi. Arţar a ajuns un mare profesor iar Tei un mare muzician.
Ulm era cel mai înalt şi mai puternic dintre fraţi. La început l-a ajutat pe Stejar care avea nevoie de un om de încredere care să-i cumpere materialele şi să-i ducă hainele lucrate la cumpărători. Apoi a început să facă comerţ pe cont propriu şi foarte repede s-a îmbogăţit şi el.
Nuc, când a venit şi-a găsit fraţii cu ocupaţii din care câştigau bani. El şi-a cumpărat o fermă ăi s-a apucat de grădinărit. Era încântat de soiurile de plante de care nu ştiuse până atunci că există. La fel ca ceilalţi fraţi munca i-a adus un câştig din ce în ce mai mare, s-a îmbogăţit din munca sa şi astfel nici el nu mai rotea inelul pentru a-şi umple buzunarele.
Timpul trecea şi băieţii au ajuns rând pe rând la vârsta de însurătoare.
Ulm, şi Nuc săau căsătorit primii, apoi Stejar şi la urmă Arţar şi Tei.
Intre timp părinţii rămaşi în Codrul Nimănui îmbătrâneau şi fiind fără copii se simţeau singuri şi nefericiţi. Treceau zilnic pe la arborii - naşi şi vorbeau cu ei.
- Să chemăm copiii ănapoi ? I-au ăntrebat naşii într-o zi.
- Nu, a răspuns Anuca, dacă copiii sunt fericiţi trebuie să rămână acolo, dar tare mi-aş dori să-i mai văd odată. Si plânsul i-a înnecat vorbele….
- Pentru asta trebuie să strângeţi în fiecare zi, după cum este timpul, roua sau zăpada de pe frunzele noastre şi în oglinda apei ce o veţi aduna veţi vedea ce face fiecare din ei.
Si cei doi părinţi s-au apucat de strâns oglinzile de apa şi să urmărească ce fac copiii. Erau nespus de fericiţi. Au săpat o fântână şi toată apa adunată o vărsau acolo. Era fântâna amintirilor lor. Aşa au văzut când fiecare s-a căsătorit, când li s-au născut nepoţii, când erau la o perecere şi când erau supăraţi.
Maruca şi Radu au trăit de atunci urmărind cu emoţie fiecare zi din viaţa celor cinci fii, bucurându-se şi suferind împreună cu ei. Acum totul părea în ordine, moartea putea veni, erau pregătiţi.
Si moartea a venit dar n-a reuşit să treacă de fântâna amintirilor. După mai mulâi ani de încercări zadarnice, supărată de neputinţa ei s-a dus după cei cinci băieţi ai bătrânilor, dar nici de ei nu s-a putut apropia din cauza inelelor călăuzitoare.
Moartea le-a luat aşa cum le era rânduită soarta soţiile, copii şi prietenii. Cei cinci fraţi îmbătrâneau dar nu puteau muri.
Despărţirea de cei dragi îi făcea nefericiţi aşa că şi-au dat averea copiilor şi nepoţlor, care mai trăiau şi s-au retras toţi cinci într-o singură casă fiecare cu câte un tânăr servitor pe care îl simţeau mai apropiat şi de încredere.
Cei cinci fraţi au povestit servitorilor cine erau şi care era puterea inelelor. Servitorii s-au jurat că vor păstra secretul iar fraţii le-au promis o plată pe măsura secretului ce trebuia păstrat. Credeau că aşa se va sfârşi viaţa lor, dar foarte curând inelele lor au început să strălucească, la toţi deodată, astfel că au început să se pregătească de plecare.
Au chemat pe cei cinci servitori, le-au dat plata tocmită apoi le-au spus dece trebuie să se despartă. Toţi cei cinci servitori i-au rugat să îi ia şi pe ei în Codrul Nimănui, fără plată, ca simpli tovarăşi de drum şi fraţii s-au învoit. Nu ştiau ce îi aşteaptă acolo. Un prieten tânăr era binevenit.
Când au ajuns şi au găsit părinţii trăind, bucuria le-a fost nemăsurată Si-au privit trecutul în fântâna amintirilor şi s-au întristat cu toţii la gândul că tot ce a fost rămâne doar amintire. Dar viaţa trebuia trăită căci la ei moartea nu ajungea. Cei cinci fraţi s-au dus fiecare la naşul său să mulţumească pentru tot ce le-a fost dăruit şi să întrebe ce trebuie să mai facă acum. Au aflat că inelele le vor arăta mereu drumul prin pădure şi astfel vor putea să plece şi să se întoarcă în codru oricând iar banii le vor umple buzunarele ori de câte ori vor dori.
Au fost sfătuiţi să se despartă de servitori.
- Ii considerăm prieteni, nu ne sunt slugi au spus fraţii.
- In cazul ăsta aşa vor fi socotiţi, au răspuns arborii. Sunt nişte străini care au intrat în Codrul Nimănui iar voi îi gazduiţi. Nu pot pleca din codru şi nici întoarce decât împreună cu voi.
Cei cinci fraţi, Radu, Anuca şi cei cinci noi locuitori al luminişului s-au sfătuit ce să facă împreună şi au luat hotărârea să ridice în locul casei părinteşti un adevărat palat. ˝Când vom găsi fata potrivită o vom aduce să locuiască aici, împreună cu voi˝, au zis noii veniţi.
Au tocmit meseriaşi şi au muncit cu toţii fără odihnă şi după un an de zile palatul a fost gata. Fiecare îşi avea partea sa de locuinţă aranjată după gustul său iar părinţilor, deşi nu voiau nimic pentru ei, le-au construit un mic pavilion lângă fântână.
Cei cinci fraţi erau mai albiţi şi mai bătrâni decât părinţii lor. Fântâna amintirilor oprise pentru ei anii de foarte mult timp. Erau cinci moşi cu inima zdrobită de pierderea atâtor fiinţe dragi dar bucuroşi că îşi vedeau părinţii trăind. Nu priveau viaţa ca pe o povară, căci se iubeau între ei şi iubirea le dădea putere.
Cei cinci tineri noi veniţi în codru se simţeau bine. Bătrânii îi aduceau şi îi luau din sat cu rândul în fiecare zi. Intr-o zi, fostul servitor al lui Tei, Dordea, venit în sat împreună cu ceilalţi, a spus că rămâne acolo peste noapte şi că se va întoarce a doua zi, dar înainte de a se înopta s-a răzgândit şi a intrat singur în codru. Era sigur că până la urmă va găsi drumul.
Dordea se cam plictisise de viaţa din pădure. In sat nu era nici o fată pe care şi-ar fi dorit-o de soţie aşa că se gândea dacă nu era mai bine să ceară nişte bani şi să plece. Stia însă că acolo, în palatul celor cinci bătrâni, nu îmbătrânea şi nu murea. Nu putea să se hotărască.
Spre uimirea lui, în loc să ajungă la palatul căutat a dat de o căsuţă. A bătut la uşa căsuţei întrebându-se cine locuieşte acolo. I-a deschis o bătrânică care l-a poftit înăuntru. In căsuţă erau cinci fete frumoase. Dordea le-a spus că s-a rătăcit. Bătrâna l-a asigurat că îi arată drumul dar înainte de asta să poftească la o cană cu ceai căci tocmai luau masa. Dordea a rămas bucuros mai ales că nu-şi putea lua ochii de la una din fetele babii.
- Credeam că nimeni în afară de noi nu mai locuieşte în codru, a spus el când era gata de plecare.
- Asta spun ei, a răspuns bătrâna privindu-l în ochi. Te rog nu povesti bătrânilor că ai dat de noi şi vizitează-ne din când în când.
- Dar dece ? A întrebat Dordea.
- Ascultă-mă că ştiu mai multe decat tine , i-a răspus bătrâna. Aşa este mai bine. Le vei spune atunci când va fi timpul potrivit. Acum să te ajut să ajungi unde vrei şi să îţi spun cum să ne găseşti când ne vei căuta.
Apoi către una din fetele sale :
- Dorina, dă-i un cercel de al tău.
Era acea fată de la care Dordea nu putea să-şi ia privirea. Fata i-a dat cercelul şi bătrâna i l-a prins lui Dordea de ureche.
- Să asculţi glasul cercelui. El Iţi va spune pe unde să o iei.
A ajuns foarte repede la palat şi mult s-a mirat că până atunci nu dăduse peste căsuţa cu cele cinci fete căci se plimbase deseori prin împrejurimi.
A doua zi cum s-a înserat cercelul i-a şoptit “pe aici”, şi Dordea a spus celorlalţi că pleacă să se plimbe. Cercelul i-a şoptit pe unde să o ia şi aşa a ajuns repede la căsuţă.
- Cât de aproape sunteţi şi nu ne-am întâlnit nicidată, s-a mirat Dordea.
- Aşa este pădurea asta, i-au răspuns gazdele.
Din acea zi Dordea a devenit musafirul din fiecare seară pentru căsuţa babei. După un timp i-a adus şi pe ceilalţi patru tineri, şi baba le-a cerut tuturor să nu spună bătrânilor unde merg. Fiecare avea o fată de care era îndrăgostit şi se gândeau că se vor căsători şi vor trăi fericiţi cu toţii în codru.
Când flăcăii au spus bătrânei ce gândesc bătrâna le-a răspuns că ea nu dă fetele la nişte servitori.
- Dar noi nu i-am urmat pe bătrâni ca servitori, au spus băieţii.
- Da, dar banii sunt ai lor, inelele sunt pe mâna lor. Ei vă dau cât vor, ca unor servitori.
- Pe mine Nuc mă consideră ca un fiu, a zis Nandu. Niciodată nu gândesc că îmi dă bani ca o simbrie.
- Nu te gândeşti tu, căci nu eşti destul de mândru, dar eu nu vreau ca fata mea să primească bani de la moşnegii ăia, a continuat bătrâna. Mai discutăm altădată a continuat ea. Poate după ce veţi avea inelele pe mâna voastră mă voi răzgândi .
A doua zi Dordea nu a mai auzit cercelul şoptindu-i “ pe aici” aşa că oricât s-au învârtit prin pădure nu au mai găsit căsuţa cu cele cinci fete frumoase. A doua zi la fel.
- Aud doar că trebuie să-i omorâm pe bătrâni şi să le tăiem degetul cu inelul, le-a spus celorlalţi Dordea. Ce facem ?
Toţi erau tulburaţi. Se certau între ei şi din tot ce spuneau se vedea ura împotriva acelor bătrâni care au trăit destul şi asupra părinţilor lor care erau mai tineri decât ar fi trebuit şi făcuseră fântâna aceea care îi făcea nemuritori.
Intr-o noapte Anuca a auzit din întâmplare ce discutau cei cinci şi supărată i-a ameninţat că a doua zi va spune fiilor ei să-i alunge din pădure, apoi s-a dus să se culce.
-Trebuie să o împiedicăm, a spus Dordea. Hai să astupăm fântâna, altfel nu avem cum să-i omorâm.
Cei cinci au astupat fântâna şi când ultima lopată de pământ a fost aruncată, sufletele celor doi au părăsit trupurile. Nici nu s-au trezit.
- Acum ar trebui să-i omorâm şi pe cei cinci fraţi şi să le luam inelele cum ne-a cerut mama fetelor. Merge fiecare din noi la câte unul, tăiem degetul cu inelul apoi îi omorâm. Nu se poate altfel !
Aşa au făcut, dar din degetul pe care l-au tăiat, fraţilor le-a crescut câte o frunză. Lui Stejar de stejar, lui Arţar de arţar, lui Tei de tei, lui Ulm de ulm şi lui Nuc de nuc. Apoi toate mâinile au început să se transforme în crengi şi orice lovitură de pumnal primită era ca într-o coajă de copac.
Degetele tăiate s-au uscat ca nişte ramuri şi nici inelele n-au mai fost inele.
- Ce s-a întâmplat ? S-au mirat fraţii .
Atunci când au înţeles ce li s-a întâmplat uneltitorii erau fugiţi care încotro. Văzând că se transformă în copaci cei cinci fraţi şi-au câutat un loc în inima codrului şi astfel, împreună, au trecut în lumea cealaltă.
Cei cinci ucigaşi s-au întors şi au scos pămâtul din fântâna astupată de ei ca să readucă vraja vieţii, dar fântâna fără oglinda de lacrimi care dădea nemurirea nu le mai era de folos, şi nu-i mai putea apăra de moarte. Cercelul din urechea lui Dordea nu mai arăta nici un drum, râdea uşor şi îi şoptea încet, « Stăpâna mea este o vrăjitoare rea, mai bine ai uita de ea ! »
Dordea şi ceilalţi şi-au dat seama că au fost păcăliţi de vrăjitoare . Dordea şi-a aruncat cercelul şi abia atunci a înţeles grozăvia gestului lor. Cei cinci tineri ucigaşi au rămas în palatul acela mare şi bogat singuri. Aveau bani şi multe bogăţii rămase de la foştii lor stăpâni dar nu le erau acum de folos căci nu puteau pleca din pădure. Erau bogaţi dar nimic din ce le trebuia nu se putea cumpăra. Pentru fiecare înghiţitură de hrană munceau. Au rămas în pădure şi au murit de bătrâneţe căindu-se şi dând vina unul pe altul pentru cumplita lor faptă.
Cei cinci fraţi poate îi iertaseră dar codrul nu i-a iertat. Trăind fără dragoste, cu ură, viaţa câtă au mai avut le-a fost un chin.

4. O poveste cu melci.

A fost odată într-o pădure un luminiş în care trăiau în bună înţelegere tot felul de vieţuitoare. Asta până când au ajuns prin părţile acelea nişte lupi. Intâmplarea ce vreau să o povestesc s-a petrecut între acei lupi, nişte melci şi un stup de albine.
In acel timp îndepăratat albinele îşi vedeau ca şi acum de gospodăria lor îmbelşugată culegând cu hărnicie miere din flori. Regina lor ănţeleaptă şi frumoasă se îngrijea ca stupul să aibă atâtea albine câte trebuia. Ea făcea ouşoarele din care se năşteau albinele lucrătoare, albinele soldaţi, trântorii cei veseli şi toate celelalte soiuri de albine care viţuiesc într-un stup. Ea avea grijă ca toţi să fie o familie unită şi fericită.
Melcişorii erau nişte vieţuitoare foarte individualiste. Nu se împrieteneau cu nimeni şi nici între ei nu se prea adunau să facă vreo treabă. De dimineaţă până seara se plimbau prin iarbă şi când oboseau se băgau în căsuţa pe care o plimbau în spinare şi se odihneau.
De mâncat mâncau câte un fir de iarbă de ici şi colo, uneori câte o floare plinã de nectar şi tot aşa, toată ziua ocupaţi, abia se vedeau din verzişul bogat al luminişului.
Când era iarnă şi melcii şi albinele stăteau ascunşi în culcuşul lor, dar cum venea primăvara ieşeau la soare, îşi începeau activitatea obişnuită şi nimeni nu era nemulţumit de viaţa pe care o ducea. Dar aceasta cum vă spuneam până veniră lupii.
După o iarnă grea, când animalele pădurii suferiseră de foame şi frig, cam nemâncaţi, lupii au gãsit luminişul cel liniştit. La venirea lor au fugit veveriţele, o familie numeroasă de iepuri şi un bursuc. Doar albinele, melcii şi furnicile precum şi nenumăratele gângănii care forfoteau prin iarbă rămăseseră gândind că nu au ce să păţească deşi ştiau şi ele obiceiurile urâte ale lupilor aşa cum le ştiau toate vieţuitoarele pădurii.
Şi lupii flămânzi au răscolit cu boturile pe ici şi colo, au încercat să mânânce nişte melci dar nu le-au plăcut şi au ţinut sfat. Conducătorul haitei, un lup bătrân care nu prea mai avea chef să se lupte cu animalele iuţi de picior şi puternice, gândi că puţină miere de albine pentru început de primăvară nu i-ar strica. Ar mai prinde puteri căci iarna asta îl slăbise de tot.
- Aici trebuie înţelepciune, a spus el cu vicleşug. Albinele au stupul în scorboră sus şi noi nu putem ajunge acolo. Trebuie să găsim o vieţuitoare care să se strecoare în stup şi să ne arunce nouă fagurii cu miere.
- Care vieţuitoare căci în pădure nu au mai rămas decât melcii, furnicile şi gândacii, întrebă o lupoaică tânără.
- Cred că melcii sunt foarte potriviţi pentru ce am de gând. Trebuie să-i convingem să le atace pe albine.
- Melcii ăia mototoli, cum să atace ei pe cineva ? A mai întrebat un alt lup ?
- Am un plan, a răspuns conducătorul haitei. Voi intraţi în vorbă cu melcii şi întrebaţi-i ba de una, ba de alta, mai ajutaţi-i când au nevoie de ceva şi să nu-i mâncaţi căci nu au gust bun.
Şi lupii s-au supus şi au început să se împrietenească cu melcii.
- Vai ce căsuţă drăgălaşă ai mata ! Îşi începea fiecare lup conversaţia.
Dupã cum ştiţi fiecare melc este foarte mândru de căsuţa lui .
- Este nemaipomenit cum ştii mata ce iarbă are gustul cel mai bun şi te îndrepţi fără greşeală acolo. Hai să te ajut să ajungi mai repede.
Şi îl rostogolea amabil cu lăbuţa.
Melcii erau copleşiţi. Gândeau că numai nişte bârfitori le scoseseră vorbe rele lupilor şi că în definitiv erau deosebit de simpatici.
După un timp lupul care conducea haita şi-a adunat supuşii pentru noi ordine.
- Cum merge prietenia cu dobitoacele alea de melci ? -a întrebat el .
- Merge, sunt foarte uşor de ademenit, dar asta este o ocupaţie foarte plictisitoare pentru noi. Au răspuns lupii.
- Trebuie să le găsim un şef a hotărât lupul conducãtor. Nu putem să discutăm aşa cu fiecare în parte. Trebuie să găsim pe cineva care să îşi ia această sarcină.
- Un şef la melci, a exclamat lupoaica cea tânără. Ăştia habar nu au ce este un şef !
- Nu-i nimic, îi învăţăm noi şi altă dată să nu mă mai întrerupi când vorbesc.
Lupoaica şi-a pus botul pe labe şi a întrebat necăjită :
- Cum să facem ?
- Uite cum facem, i-a răspuns lupul cel bătrân . Te duci împreună cu ceilalţi lupi la fiecare melc şi le spuneţi că toate animalele mai evoluate au câte un şef şi ne daţi de exemplu pe noi, lupii. Apoi le arătaţi că până şi furnicile şi albinele sunt conduse de câte un şef, este drept, o femeie, poate nu aşa de nedisciplinată ca tine, dar că au totuşi un conducător aşa cum trebuie să aibă orice vieţuitoare civilizată de pe pământ.
După cum ştiţi, lupii sunt nişte animale misogine şi nu permit lupoaicelor să îşi ia nasul la purtare. Lupoaica cea tânără s-a uitat la el cu nemulţumire dar a tãcut.
In final, lupul cel bătrân şi misogin a mai adşugat că trebuie să le spună ce hotărâre a luat el pentru a-i ajuta : Mâine în zori să se prezinte toţi melcii lângă stejarul trăsnit de fulger de lângă scorbura albinelor pentrucă acolo îşi vor alege conducătorul .
Şi lupii s-au dus şi toată ziua au vorbit cu melcii lămurindu-i cât de important era pentru evoluţia lor să îşi aleagă un şef.
- Da, desigur, aşa trebuie să fie, spuneau melcii, dar cât mai trăiesc eu aş vrea să fiu lăsat în pace să fie aşa ca până acum.
De fapt nu înţelegeau dece trebuie să evolueze ei care se simţeau atât de bine cum erau.
Unii întrebau aşa, fără curiozitate, ca prostul :
- De fapt ce este evoluţia ?
Lupii se supărau şi le explicau că totul se va lămuri atunci când îşi vor alege un şef.
A doua zi de dimineaţa un singur melc a venit la stejarul trăsnit.
- Vă duceţi dupã ei şi îi rostogoliţi pe toţi aici, a hotărât şeful haitei.
Şi lupii i-au adus după cum a fost porunca pe toţi.
- Iată, le-a spus conducătorul haitei melcilor, azi veţi alege şef pe unul dintre voi. Cel care va răspunde cel mai bine la întrebarea mea va fi ales şef . Asta este o mare cinste pentru el.
Şi întrebarea era : »Ce îţi place mai mult să faci ? »
Aproape toţi melcii au rãspuns la fel, le place să mânânce, să se plimbe, să doarmă sau să nu facă nimic. Un singur melc, cel care venise de bună voie chiar de dimineaţă la stejarul trăsnit a răspuns că lui îi place să fie şef, deşi, fie vorba între noi, nu ştia nici el ce înseamnă să fii şef.
Atunci a fost ales şef şi lupii i-au explicat ce trebuie să facă. El trebuie să dea porunci la ceilalţi melci iar ceilalţi melci trebuie să le îndeplinească, adică să facă ce le spune el.
- Şi dacă nu mă ascultă ? A ăntrebat melcul şef.
Atunci alegi alţi melci care trebuie să-i pedepsească pe cei care nu se supun.
- Ce să le facă ? A mai întrebat acesta.
- De exemplu să le strice căsuţa.
Şi pentru a nu lăsa nimic la voia întâmplării au ales imediat şi ajutoarele şefului, dintre cei care şi-au dat seama mai repede că este mai bine să faci parte dintre cei care pedepsesc decât dintre cei care pot fi pedepsiţ.
Nici pentru şful melcilor ş nici pentru slujitorii lui treaba asta nu pãrea uşară dar se gâdeau că nimeni nu va avea o poruncă de dat şi deci nimic de pedepsit, ceeace ar simplifica lucrurile. Cât despre ceilalţi melci, ei gândeau că ceva nu este în ordine şi chibzuiau cum să rupă prietenia cu lupii care voiau să le strice obiceiurile. Toţi erau hotărâţi să se ascundă cum vor scăpa din locul acela astfel să nu mai fie găsiţi nici de şeful lor nici de lupii cei sâcâitori.
Dar lupii nu i-au lăsat să se împrăştie.
- Acum este timpul să arătaţi că faceţi ceeace vrea şeful vostru. Să vă arătaţi credinţa şi încrederea î el. Vedeţ copacul acela ?a îtrebat lupul cel bărâ, acolo este stupul albinelor. Îndreptaţ-vă spre el cu toţii şi urcaţi în scorboră apoi aruncaţi jos, spre noi unul câte unul toţi fagurii cu miere.
Melcii erau foarte uimiţi de acest ordin. Chiar şeful melcilor nu ştia ce să creadă de această întorsătură a lucrurilor, dar lupoaica tânără l-a împins cu laba şi simţind că este de datoria lui să spună ceva întări spusele lupilor.
- Ei, nu auziţi ? Înainte ! Şi voi slujitorii mei, înconjuraţi-i şi aveţi grijă să nu iasă nimeni din rând.
Melcişorii au plecat. Fiind cam tăcuţi din fire nu au spus nimic dar au pornit la drum întrebându-se în sinea lor ce va ieşi din această treabă.
Deşi lupii îi grăbeau, melcii se târau cât puteau de încet şi abia la prânz au ajuns pe copacul albinelor şi se suiau încet.
În timpul acesta toate albinele lucrătoare erau la lucru. Rămăseseră doar câteva albine care făceau curăţenie în stup şi îngrijeau oule din care aveau să iasă noile albine. Stupul avea puţine albine soldaţi căci de când erau în luminiş nu le atacase nimeni în afară de câteva furnici pentru alungarea cărora nu fusese mare zarvă. Mai erau şi câţiva trântori care ţineau de urât reginei dansând şi cântând pentru ea.
Când melcii au început să se urce pe copac albinele soldaţi au dat de veste reginei lor întrebând ce să facă. Regina a privit îngrijorată la melci gândind că mare foame i-a putut îndrepta spre fapta aceasta. A hotărât să lase la intrarea în stup fagurele cu mierea cea mai puţină şi să mute fagurii cei plini cu miere şi ouă în partea de sus a stupului. Apoi a trimis câteva albine din cele ce făceau curat să anunţe pe cele lucrătoare să se întoarcă repede.
Încet încet melcii au ajuns la stup. Unii, când erau în apropierea intrării se prefăceau că alunecă şi cădeau la rădăcina copacului, apoi se prefăceau că urcă din nou.
Când au observat şmecheria acestor fricoşi lupii au început să-i strivească pe cei cazuţi aşa că vrând nevrând melcii au intrat în stup. Pe unii i-au mai înţepat albinele dar fiind aşa de mulţi, mânaţi ba de slujitorii şefului lor de care trebuiau să asculte, ba de lupii care se mişcau în jurul copacului, au intrat în scorboră.Acolo s-au adunat aşa de mulţi ăncât pentru a putea intra şi cei care veneau din urmă a trebuit să arunce mai întâi fagurele lăsat anume de albine la intrare.
La fagurele aruncat s-au repezit lupii începând să-l lingă dar şeful haitei i-a îndepărtat spunând că mai întâi se cuvine să se înfrupte el.
Între timp albinele lucrătoare chemate de regina lor au ajuns la stup. Văzând ce se întâmplă s-au repezit în roi asupra lupului care mânca din fagurele lor înţepându-l care mai de care. Cu botul umflat de înţepături lupul cel bătrân a fugit şi dupã el, înţepaţi de albinele furioase au fugit şi ceilalţi.
Înspăimântaţi melcii au cerut iertare albinelor şi au povestit cum au venit lupii şi i-au lămurit că trebuie să îşi aleagă un şef, că acest şef le-a cerut să facă această faptă iar ei s-au supus doar pentru a fi ăn rând cu lumea civilizată aşa cum le-au spus lupii că trebuie să fie. La rândul său şeful a protestat spunând cş de fapt n-a fost ideea lui, că de fapt lupii au cerut să le ordone supuşilor săi această faptă ca semn al devotamentului lor, că de fapt este nevinovat.
Albinele au întrebat ce trebuie să facă pe regina lor.
- Trebuie pedepsiţi a zis regina. Lăcomia lor însă îi va pedepsi mai aspru decât am putea noi să facem. Nu-i împiedicaţi să ia miere dacă vor dori şi lăsaţi-i să plece.
Melcii bucuroşi se tăvăleau în miere, apoi plecau veseli. Gândeau că odată ajunşi acasă se vor linge în linişte şi astfel vor mânca şi ei pe săturate din mierea aceea atât de râvnită de lupi. Dar n-a fost aşa. În jurul fagurelui lăsat la rădăcina copacului de lupul cel bătrân se strânseseră toate furnicile din luminiş. Ba mai veniseră şi altele din alte părţi, căci zvonul despre întâmplare se dusese în toată pădurea. Când au coborât melcii, furnicile au tăbărât pe ei şi cum furnicile după cum se ştie sunt lacome după ce au mâncat mierea i-au mâncat şi pe melci. Foarte puţini melci au scăpat atunci dar câţi au scăpat nu au mai vrut să audã de vreun şef cât au mai trăit.
Şi astfel au rămas melcii nişte fiinţe neînsemnate şi neevoluate până în zilele noastre.

3. Lica

C ând este bine dispus Petrică, motanul meu cel năzdrăvan, povesteşte frumos. Aceasta se întâmplă foarte rar pentrucă ziua doarme aproape tot timpul, iar când se trezeşte este foarte ocupat cu problemele lui personale cum ar fi mâncatul şi spălatul. Noaptea, Petrică pleacă la plimbare, singur, astfel că iar nu are timp de poveşti.
Totuşi odată, când mă pregăteam pentru un examen şi plin de nesiguranţa învăţam aproape zi şi noapte, Petrică, venind din una din plimbările sale nocturne s-a băgat în patul meu şi văzând că nu dorm a început să-mi povestească :
Trăiau odată în pădure trei iepuraşi, Luky, Lache şi Lică. Erau fraţi dar crecuseră fiecare în alt colţ de pădure şi asta pentrucă fiind orfani de mici îi luaseră să-i crească pe fiecare altă mătuşă şi astfel au fost despărţiţi. Toţi trei erau foarte iuţi de picior. Ba chiar aş putea spune că nu erau în pădure iepuri care să alerge mai repede decât ei. Aceasta era foarte important pentrucă în neamul iepuresc era un obicei, împăratul se alegea printr-o întrecere la alergat. La întrecere putea veni orice iepuraş care avea cel puţin trei ani împliniţi iar câştigătorul era împărat pentru trei ani.
Si s-a întâmplat că tocmai atunci împăratul iepurilor trebuia să organizeze concursul pentru înlocuirea sa.
Pădurea era mare şi de la un capăt la altul chiar iepurele cel mai iute de picior nu o putea străbate într-o singură zi. Intrecerea trebuia să aibă loc în luminişul din mijlocul pădurii. Vestea era dusă peste tot de păsările poştaş şi astfel toţi iepurii au fost anunţaţi.
Luky, primul iepuraş din cei trei fraţi locuia chiar în luminiş. Impreună cu câţiva prieteni care hotărâseră să ia parte la întrecere au alergat pentru antrenament şi el a ieşit primul. Nu se îndoia nimeni că Luky va ajunge împărat. Doar Luky clătina din cap şi râzând spunea : « Fraţii mei aleargă mai repede. Cel mai iute este Lache apoi Lică, iar eu sunt ultimul dintre ei « . Lache locuia într-o margine a pădurii şi când a aflat a stat la îndoială dacă să se ducă la întrecere sau nu.
- Du-te ! Il sfătuiau cu toţii. Du-te căci eşti cel mai iute de picior şi vei câştiga. Dacă pleci imediat ajungi la luminiş înainte de miezul nopţii astfel că vei mai avea timp să te şi odihneşti înainte de concurs. Dar Lache nu s-a dus .
- Nu am timp să ajung, a mai spus el şi chiar dacă ajung Luky, fratele meu care locuieşte chiar în luminiş şi aleargă aproape la fel de repede ca mine va câştiga căci va fi mai odihnit. Să fac atât drum şi să pierd ? A mai adăugat el clătinând din cap şi a stat acasă.
Lică care locuia şi el la fel de departe de luminiş, cum a auzit de întrecere a început să alerge.
- Ce s-a întâmplat ? Il întrebau animalele pădurii. - Plec la întrecere. Sunt foarte iute de picior, a răspuns Lică. Doar Lache şi Luky se pot întrece cu mine dar şi pe ei vreau să îi întrec. Voi fi împăratul iepurilor ! Trebuie să ajung cât mai repede în luminiş. Si alerga cât putea de repede.
După un timp s-a înserat şi Lică a încetinit. Un bursuc a strigat după el şi l-a sfătuit să se oprească.
- Te duci la întrecerea de mâine ? I-a zis acesta. Până la luminiş nu mai este mult, dacă rămâi la noapte la mine şi pleci mâine în zori ajungi cu siguranţă la timp şi odihnit. Dacă alergi acum, când se întunecă te poţi rătăci. Ramâi la noapte aici, l-a mai sfătuit bursucul.
Lar Lică nici nu voia să audă. S-a oprit doar cât să răsufle şi să răspundă plin de el :
- Nu te îngrijora. Sunt foarte iute de picior şi ajung la luminiş înainte de a se întuneca de tot.
Lică a lergat aşa un timp dar întunericul s-a lăsat din ce în ce mai mult. Mergea din ce în ce mai încet pipăind cu mustăţile în stânga şi în dreapta. Nu mai vedea bine şi începuse să i se facă frică.
- Oare m-am rătăcit ? Se întreba el. După socotelile bursucului trebuia să fi ajuns, dar nu se vede nimic !
Si deodată în faţa lui au apărut doi ochi strălucitori ca două bucăţi de jar. Lică a îngheţat de frică, apoi a sărit într-o parte de pe cărare şi a alergat repede, cât putea de repede, departe cît putea de departe. Cu inima bătându-i în piept s-a ascuns sub un copac căzut la pământ şi s-a oprit. Asculta. Nu se uzea nimic. A ieşit din ascunzătoare şi a privit în jur. Acum chiar că se rătăcise. Ce să facă ? Să plece, nu ştia încotro, să aştepte ivirea zorilor acolo, nu mai avea astâmpăr.
A ieşit din ascunzătoare şi a făcut câţiva paşi la întâmplare. Acum totul foşnea şi inima lui Lică se făcea tot mai mică.
In zadar îşi fãcea curaj spunând că un viitor împărat nu trebuie să se teamă, se temea şi gata !
Lică era foarte obosit. Ii era somn şi numai din cauza fricii care îl cuprinsese nu a adormit. Ii pãrea rãu că nu îl ascultase pe Bursuc.
A stat aşa câtva timp şi deodata cerul s-a luminat. Mijeau zorile . Atunci şi-a dat seama că toată noaptea a alergat într-o direcţie greşită şi se îndepărtase de luminiş. Obosit cum era Lică a pornit la drum. După un timp, când s-a luminat de-a binelea a întrebat o veveriţă :
- Mai este mult până la luminiş ?
- Mai este destul, i-a răspuns veveriţa. Te duci la întrecere ? Cred că nu vei ajunge la timp !
Lică era foarte obosit dar nu s-a lăsat Si-a spălat picioruşile şi botişorul cu rouă apoi a început să alerge din nou.
- Vai ce iepure iute de picior, ziceau animalele pădurii. Dacă ar ajunge la timp in luminiş ar fi ales împăratul iepurilor.
Dar Lică nu a ajuns la timp. Intrecerea începuse înainte de a ajunge el în luminiş. Când l-au văzut cum alearga, ceilalţi iepuri care priveau întrecerea au spus :
- Hai aleargă şi tu. Dacă ieşi al doilea ajungi primul sfetnic al împăratului. Aleargă !
Si Lică a început să alerge iar. Abia mai putea să respire dar nu se lăsa.
In acest timp Luky era în fruntea grupului de iepuraşi care alergau. Intre el şi ceilalaţi era o distanţă mare. Nu mai era mult până la linia de sosire dar vrând să vadă cine este în urma sa s-a oprit să privească. Pentrucă nu vedea bine s-a suit pe o moviliţă de pământ şi astfel i-a zărit. Erau departe ! S-a bucurat, dar deodată nu ştiu cum a făcut, a alunecat şi a căzut într-o groapă acoperită cu frunze şi nuiele fãcută anume de un vânător.
Săracul Luky ! Mai avea atât de puţin până la victorie, acum plăngea şi numeni nu-l putea ajuta.
Intrecerea a câştigat-o alt iepuraş care însă nu alerga la fel de repede ca Luky, Lacke şi Lică.
Lică a juns al doilea şi a fost ales primul sfetnic al împăratului şi aşa a rămas trei ani, până când s-a ţinut un alt concurs pe care am auzit că l-ar fi câştigat.
Si astfel a încheiat Petrică povestea sa.
- Si cu Luky ce s-a îtâmplat ? Am întrebat eu .
- Când au observat că lipseşte, toţi iepuraşii au început să-l caute dar au dat de el prea târziu. Tocmai venea vânătorul care făcuse groapa şi l-a luat iar ceilalaţi iepuri n-au putut face nimic pentru el.
L-a luat vânătorul dar spre norocul lui Luky nu era un om rău. L-a ţinut însă într-o cuşca unde mai erau câţiva iepuraşi şi l-a îngrijit bine, dar în pădure, Luky nu s-a mai întors niciodată.
- Dar Lacke ? Am mai întrebat eu curioasă.
- Ei Lache ! S-a enervat Petrică. A rămas la marginea pădurii, unde era. Nu îi plăcea să trăiască în luminiş. Si nu mă mai întreba atâtea că mi s-a făcut somn. Tu învaţă pentru examenul acela pentru care te pregăteşti şi nu te mai gândi la altceva.
Si imediat a început să sforăie…

2. Nunta

A fost odată ca niciodată căci dacă n-ar fi fost nu v-aş povesti .
Intr-un sat era o fată frumoasă care se numea Ana. Era harnică şi cuminte, o bucurie pentru părinţii săi. Un singur necaz le pricinuia totuşi, nu voia să se mărite. Pe Ana o ceruseră de nevastă mulţi flăcăi căci aşa cum vă spuneam era tare mândră la înfăţişare dar niciunul nu-i era pe plac şi astfel a rămas nemăritată.
Părinţii Anei erau oameni simpli, mulţumiţi de viaţa lor şi Ana era singurul lor copil. Voiau să o vadă la casa ei, să le dăruiască nepoţi şi nehotărârea Anei îi îngrijora mult. Fata avea o ciudăţenie. Când venea primăvara şi începea să bată Vântul de Miază Zi, se îmbrăca frumos, se gătea şi îşi găsea de lucru numai ăn curte. Ingrijea animalele, uda grădina, mătura şi făcea tot felul de treburi, toate ăn bătaia vântului pe care aşa cum spunea îl iubea mai mult decât orice pe lume. Dar ceea ce era şi mai ciudat era că atât timp cât Ana stătea în curte în jurul ei adia un vânt cald, blînd şi plăcut ca o mângâiere.
- Nu este lucru curat , spuneau vecinii.
Intr-o primăvară când Ana era la nunta celei din urmă fete din sat, de vârsta ei care se mărita s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit. Era pe înserat, vântul acela cald răsfira buclele Anei care mai frumoasă decât oricând surâdea tuturor. Aşa s-a fãcut că Ion, unul din cei mai chipeşi flăcăi din sat, s-a prins în horă lângă ea şi au jucat astfel până s-a oprit muzica.
Mama Anei privea bucuroasă la cei doi şi spera în sinea ei că măcar de data aceasta fata îşi găsise o pereche dar chiar în clipa când toţi erau mai mulţumiţi şi Ana privea mai zâmbitoare, vântul blând care adia în jurul ei s-a zbătut cu putere şi dintr-o simplă adiere a devenit o rafală distrugătoare care a răsturnat totul, a ridicat-o pe Ana ca pe un fulg, apoi a dispărut cu ea. Toţi nuntaşii au încremenit de spaimă, doar părinţii Anei alergau încoace şi încolo strigându-şi cu disperare fata.
Nunta a fost stricată iar sătenii au vorbit multă vreme despre nemaipomenita întâmplare.
In acest timp Ana, pe aripile vântului, zbura fără să ştie încotro. La început s-a speriat dar zborul era atât de plăcut încât s-a liniştit.
Era o noapte caldă iar vântul o legăna blând. A adormit. Când s-a trezit era ziuă, zbura deasupra unor munţi. Pe culmea cea mai înaltă se vedea un castel. Uşor, aşa cum o purtase, vântul a lăsat-o în curtea castelului, apoi s-a făcut ca o ceaţă şi din ceaţa aceea s-a ăntrupat un tânăr înalt şi frumos. Era tânărul pe care Ana îl visa în fiecare noapte fără să ştie cine este.
- Fată frumoasă, a zis tânărul acela, sunt Vântul de Miază Zi şi m-am îndrăgostit de tine. Vreau sã ne căsătorim. Te-am adus aici căci doar în acest loc pot lua chip de om. Te rog să rămâi, să îmi fii soţie şi să-ţi fiu soţ pentru totdeauna căci astfel veşnicia ne va lega. Ana era atât de fericită încât nici nu putea să răspundă. Aşa a rămas Ana în castelul din munţi soţia Vântului de Miază Zi. Avea tot ce îşi dorea, rochii frumoase, podoabe scumpe, slujitori nevăzuţi şi mai ales un soţ pe care îl iubea, iar atunci când lua chip de om şi o ridica în braţe se simţea cea mai fericită făptură de pe pământ. O singură dorinţă mai rosteau unul faţă de celălalt, voiau un copil. In curând dorinţa le-a fost împlinită şi Ana a născut un băiat frumos, vesel şi sănătos. Fericirea celor doi era fără margini.
Când băiatul a împlinit trei zile au venit ursitoarele să-i prezică viitorul. Ana şi Vântul de Miază Zi s-au ascuns să audã ce spun căci fără deosebire la nemuritori ca şi la muritori ceea ce spun ele în cea de a treia zi de la naştere se îndeplineşte oricât te vei împotrivi mai apoi.
Si prima ursitoare a spus : “După tată este nemuritor. De va fi nemuritor va avea tot ce ăşi va dori în afară de fiinţa iubită.”
A doua a adăugat : “După mamă este muritor. De va fi muritor va trudi mult, va trăi puţin dar va fi fericit în dragoste.”
Si a treia a încheiat : “ De va fi muritor sau nemuritor, aceasta să se înfăptuiască prin sacrificiul unei vieţi ”
- Ce să însemne toate astea ? A întrebat Ana pe soţul ei cuprinsă de o presimţire rea.
- Nimic draga mea, a încercat Vântul de Miază Zi să o liniştească deşi prezicerile ursitoarelor îl tulburaseră şi pe el. Nu te teme, fiul nostru este nemuritor, cât despre dragoste puţini nemuritori au norocul să o întâlnească aşa cum am întâlnit-o eu.
Si anii au trecut. Vântul de Miază Zi o iubea pe Ana tot mai mult iar fericirea lor era deplină. După un timp Ana şi-a amintit de părinţii ei, de locul unde s-a născut.
- Imi este dor de părinţi, spuse ea. Acum când ştiu ce înseamnă copilul pentru părinţii lui mai mult decât altă dată simt că dacă s-ar putea m-aş duce împreună cu copilul să-i văd, măcar şi pentru o singură zi. După suferinţa pe care le-am pricinuit-o dispărând câtă bucurie le-aş aduce apărând. Oare nu ştii nici o cale prin care să-i mai pot ăntâlni ?
Atunci Vântul de Miază Zi i-a dat Anei o caleaşcă de aur cu patru cai albi care să o ducă la părinţii ei iute ca gândul.
- Iubita mea soţie, spuse el întunecându-se la faţă, trebuie să ştii că în lumea ta, muritoare vei fi ca toţi ai tăi. Doar aici lângă mine ăţi pot da nemurirea. Inainte de plecare ăţi cer un jurământ. Jură că oricât vei sta la părinţii tăi nu vei dormi niciodatã acolo şi asta pentrucă somnul tău printre muritori ănseamnă despărţirea de mine pentru totdeauna căci nu ar mai exista putere care să te aducă ănapoi. Dacă te duci cu fiul nostru cu el să te întorci căci dacă îl laşi acolo şi te ăntorci singură acolo va rîmâne pentru totdeauna, muritor de rând şi eu nu voi mai putea face nimic pentru el.
Ana s-a cutremurat şi a jurat apoi şi-a îmbrăţişat soţul şi a plecat.
La părinţii Anei, acasă, era o zi ca toate celelalte. Bătrânii sufereau şi acum cu gândul la frumoasa lor fată răpită atât de ciudat.
Ana a apărut pe neaşteptate în mijlocul curţii, în caleaşcă de aur, ca o minune. A coborât împreună cu copilul sub privirile uimite ale părinţilor care credeau că visează. S-au îmbrăţişat plângând de bucurie, apoi Ana le-a povestit tot ce i se întâmplase din seara când a dispărut. Au venit vecinii şi prietenele care s-au minunat şi s-au bucurat de bogăţia ei. Astfel tot povestind şi privind unii la alţii a trecut ziua. Intr-un târziu părinţii Anei au pregătit patul să se culce. Atunci Ana a spus despre jurământul făcut, a luat băiatul, s-a suit în caleaşca ei de aur şi a plecat . Vântul de Miază Zi o aştepta cu nerăbdare şi când a văzut-o s-a bucurat nespus căci se temea nu atât de voinţa soţiei sale cât de destinul fiului său.
Din acea zi Ana a plecat de mai multe ori cu caleaşca de aur la părinţii săi şi s-a ţinut totdeauna de jurământ întorcându-se la castel înainte de a închide ochii pentru somn dar de atunci nu a mai luat copilul. Si timpul a trecut iar băiatul s-a fãcut mare. Bunicii îşi doreau să-l vadă iar băiatul se ruga de Ana să-l ducă la bunici.
In una din zile, când Ana se pregătea de plecare iar Vântul de Miază Zi adusese caleaşca de aur în faţa castelului, băiatul s-a furişat înăuntru şi s-a ascuns. Când au ajuns la părinţii Anei şi din trăsură a coborât mult doritul nepot, bunicii s-au bucurat cum nu se poate mai mult. Ana s-a supărat şi era gata să se întoarcă la soţul ei imediat pentru a pedepsi astfel neascultarea fiului său dar atât au rugat-o cu toţii încât a hotrăt să rămână. Atunci Ana a povestit părinţilor şi băiatului ceea ce preziseseră ursitoarele arătând astfel dece nu îl adusese până atunci şi dece nu avea să-l mai aducă cu ea altă dată. Astfel au stat şi au discutat pânã s-a înserat. Când se pregăteau să plece, tocmai se urcaseră ăn trăsură, au venit nişte vecini să-i invite la o nuntã. Se căsătorea cea mai frumoasă fată din sat cu cel mai bogat băiat. Ana şi-a amintit de nunta de la care a fost răpită şi gândind că este ultima dată când ăl mai lua pe băiat la bunici s-a înduplecat de rugăminţile celorlalţi şi a hotărât să meargă la nuntă. Ca oaspeţi deosebiţi ce erau au fost aşezaţi la masa mirilor şi băiatul Anei care nu mai văzuse o făptură aşa de frumoasă ca mireasa nu îşi lua ochii de la ea. Totul era nou pentru el. Totul îl uimea şi încânta. A învăţat repede să danseze şi cum începea muzica invita mireasa la dans. In zadar îi zicea Ana cã ăi este somn şi că trebuie să plece, băiatul era îndrăgostit şi nu mai asculta.
- Dragă mamă, a spus el, azi mi-ai dezvăluit destinul meu. Una din ursitoare a spus că voi fi muritor . Voi trăi puţin dar voi fi fericit. Tu întoarce-te la tatăl meu singură, acolo unde el te aşteaptă cu aceeaşi dragoste pe care o simt eu acum. Dacă fata aceasta mă iubeşte eu rămân cu ea.
Atunci fiul Anei s-a întors spre mireasă şi i-a spus: “Te iubesc, vino cu mine ! Nu îţi pot oferi nemurirea dar dacă tu mă iubeşti la fel vom fi doi muritori fericiţi ! “ Mireasa s-a aruncat de gâtul său şi întorcându-se spre mirele care privea uimit rosti dintr-o răsuflare: ”Iartă-mă! Plec cu el oriunde mă va duce !”
Acesta i-a privit fără să înţeleagă, apoi a înţeles şi plin de mânie l-a lovit pe cel care îi lua soţia. Celălalt l-a înfruntat şi astfel s-au luat la bătaie. Nuntaşii au vrut să-i despartă dar mirele a apucat un cuţit şi a început să lovească. Băiatul Anei era nemuritor şi fiecare lovitură i-a pricinuit doar o sângerare uşoară. Dar aşa cum se întâmplă într-o încăierare cuţitul a căzut, a trecut de la unul la celălalt şi dintr-o lovitură dată la întâmplare mirele a căzut şi a rămas fără răsuflare. Nuntaşii s-au dat la o parte îngroziţi dar mai îngrozit decât toţi era chiar băiatul Anei care văzuse şi înţelesese moartea pentru prima dată. Când văzu privirea înspăimântată a miresei a spus:
- Dumnezeu să mă judece pentru ce am făcut fără să ştiu ce se va întâmpla dar să mergem ! Dacă asta este singura deosebire dintre tine şi mine voi fi muritor şi eu. Oricât de puţin vom trăi vom fi împreună şi astfel fericiţi.
Au luat un cal şi au plecat fără să privească înapoi spre Ana care vedea tot ce se întâmpla fără să ştie ce să facă.
Si cei doi s-au dus. După o noapte şi o zi au dat de o cetate. Au intrat călare şi toţi se uitau la ei cum trec îmbrăţişaţi, ea în rochie de mireasă, el în haine scumpe tăiate de pumnal.
In acea vreme căsătoriile le făcea fierarul căci nu erau preoţi iar legile erau altele. S-au dus la fierarul din cetate şi fierarul i-a cãsãtorit. Apoi au tras la cel mai frumos han.
In vremea aceasta Ana care văzuse cum plecase fiul ei stãtea şi se gândea. Se gândea ce să facă. Stia că nu poate sta trează mult timp. Hotărârea trebuia luată repede. Ar fi dorit să se întoarcă la soţul ei, sş se sfătuiască ce are de făcut dar nu putea. Ana se frământa şi plângea. Nici tatăl nici mama ei nu o puteau ajuta.
Trecuseră trei zile şi trei nopţi. Anei i se închideau ochii de somn dar se străduia să nu adoarmă. Nu voia ca fiul ei să fie un simplu muritor. Nu voia şi nici nu putea să-l despartă de fiinţa aceea pe care el o iubea şi să-l ducă cu ea în castelul din munţi acolo unde ar fi fost ferit de toate durerile care îl aşteptau. Si deodatã Ana şi-a dat seama ce trebuie sâ facâ. Abia ţinându-şi ochii deschişi să nu adoarmă a luat un pumnal şi l-a împlântat în piept, drept în inimă. In felul acesta ea nu mai avea să adoarmă niciodată nici printre muritori nici printre nemuritori iar fiul ei care era acum fericit şi îndrăgostit rămânea nemuritor. Găsise sacrificiul de care vorbise a treia ursitoare !
Nu, nu plângeţi pentrucă trebuie să vă mai spun ceva. Când Ana a ales între viaţa sa şi viaţa fiului sãu, cei doi îngeri care iau sufletele celor morţi, cel alb şi cel negru, au venit în grabă. Dacă păcatele omului sunt mai multe decât faptele bune sufletul cade în jos şi atunci este luat de îngerul negru dacă faptele bune sunt mai multe sufletul lui se ridică spre cer şi este luat de îngerul alb dar sufletul Anei nici nu cobora nici nu se ridica.
- Este al meu striga îngerul negru. Omul nu are dreptul să îşi ia viaţa singur.
- Nu este al niciunuia din voi, s-a auzit un alt glas. Este al soţiei mele care acum a părăsit pentru totdeauna lumea celor muritori şi se întoarce cu mine în lumea celor nemuritori acolo unde voi nu aveţi nici o putere.
Si Ana cu sufletul transformat într-o blândă adiere de vânt s-a alăturat soţului său fericită. Avea atâtea să-i spună, atâtea de hotărât ămpreună…

1. Relu si Cip .

I ntr-o primăvară, la streaşina unei case şi-au făcut cuibul două familii de păsărele, una de vrăbiuţe şi alta de rândunele. Rândunelele îşi făcuseră cuibul şi anul trecut tot acolo. Acum doar îl reparau pe cel vechi. Ele au terminat treaba repede apoi mama rândunică a făcut patru ouă pe care a început să le clocească.
Vrăbiuţele au terminat cuibul mai târziu apoi s-au grăbit să îşi ajungă din urmă vecinii.
Timpul a trecut şi puii rândunelelor au ieşit din ouă. Erau patru băieţi unul mai frumos decât altul. Rândunelele erau foarte mândre de puii lor.
Vrăbiuţele au avut un băiat şi o fată. Pe fetiţa vrăbiuţelor au numit-o Cip. Era un puişor cu gura mare şi foarte mâncăcios. Mânca mereu musculiţe şi viermişori aduşi de părinţi şi parcă nu creştea deloc.
Cei patru rândunei învăţaseră să zboare. Ba chiar şi Vic, frăţiorul lui Cip, se aventura bătând din aripi repede până la gardul din faţa casei. Numai Cip se uita speriată la ceilalţi şi nu voia să zboare.
Rândunelele zburau împreună cu părinţii lor şi învăţaseră să prindă musculiţe singuri. Când treceau prin faţa cuibului în care Cip aştepta cu gura căscată să i se aducă de mâncare întrebau :
- Dar fetiţa aceasta n-o să zboare niciodatã?
Si într-o zi Cip s-a hotărât totuşi să zboare. Relu, cel mai mare dintre rândunei, s-a apropiat de cuibul în care Cip stătea singură şi i-a spus:
- Hai să te învăţ să zbori. Dacă ai şti cât de minunat este să te avânţi în aer! Trebuie să zbori !
Atunci Cip după puţină chibzuială a acceptat. Erau numai ei acasă. Părinţii împreună cu ceilalţi pui zburau căutând de mâncare.
Cip s-a apropiat de marginea cuibului, s-a aruncat din el dând din aripi aşa cum o învăţase Relu şi ca prin minune a început să zboare.
Cip însă a obosit repede şi s-a aşezat pe pământ.
- Nu sta acolo! i-a strigat Relu speriat. Zbori, zbori !
Dar Cip, fără să înţeleagă ce pericol o pândea stătea liniştită şi se odihnea. A început să dea din aripi ridicându-se greoi numai atunci când de după colţul casei a văzut un animal mare deasupra căruia Relu a zburat foarte aproape aşa că atunci când animalul a sărit după el aproape l-a atins. Cu inima zbătându-se speriatâ s-a oprit pe streaşina casei lângă Relu care la fel de speriat ca şi ea i-a explicat ce este o pisică.
De la întâmplarea aceea Cip şi Relu au rămas prieteni şi toată vara au fost nedespărţiţi.
A trecut însă vara şi cele două familii au început pregătirile de toamnă.
- Noi plecăm în sud, au zis rândunelele.
- Trebuie să ne mutăm în podul unei case mai mari, ziceau vrăbiuţele.
- Noi nu ne despărţim, au hotărât Relu şi Cip. Ne vom căsători la anul !
- Voi nu înţelegeţ că sunteţi deosebiţi ? I-au îtrebat păinţii. Cip nu poate să-l urmeze pe Relu în marea călătorie spre ţările calde, iar Relu nu va putea rezista frigului dacă rămâne iarna aici.
- Ba eu pot zbura, spunea Cip îndrăgostită. Voi zbura cu voi în ţările calde.
- Si dacă ea nu poate zbura, rămân eu pe loc, zicea Relu.
Timpul se făcea tot mai rău. Aproape toate rândunelele plecaseră. Doar familia lui Relu întârzia gândind că cei doi prieteni se vor răzgândi. Intr-un târziu s-au hotărât să plece iar Cip să-l urmeze pe Relu până unde va putea. In felul acesta gândeau părinţii celor două păsărele îşi vor da seama şi ei ce îi aşteaptă dacă vor să se căsătorească.
Cip nu putea să zboare repede şi nici prea mult. Rândunelele au încetinit zborul cât s-a putut. Au făcut opriri dese şi totuşi Cip abia putea da din aripi. Stolul era îngrijorat. Se făcea mereu mai frig. Când au ajuns la ocean se făcuse iarnă. Inainte de marea trecere peste întinderea de apă s-au odihnit. Noaptea a căzut zăpada şi a fost ger. Dimineaţa de sub stratul de zăpadă cel mai mic dintre fraţii lui Relu n-a mai ieşit. Ingheţase. Atunci părinţii lui Relu plini de durere au spus :
- Cip din cauza ta ne-a ajuns iarna. Am zburat mai încet decât trebuia. De azi nu te mai aşteaptă nimeni. Dacă vei putea zbura în rând cu noi, bine, dacă nu vei rămâne în urmă. Tu Relu, dacă vei rămâne cu Cip vei îngheţa la fel cu fratele tău. Apoi abia bătând din aripi de îngheţate ce erau rândunelele s-au ridicat de la pământ şi au înnaintat deasupra apei care părea nesfârşită. Cip şi Relu fără să răspundă ceva le urmau cât puteau de repede. Erau ultimii din stol. După câteva ore de zbor Cip a căzut obosită. Spre norocul ei pe ocean plutea o scândură. Abia mai putea răsufla şi cu cele din urmă forţe s-a aruncat peste scândură.
Când rândunelele şi-au dat seama că nu mai zboară cu stolul era prea târziu, nu se mai zărea. Atunci au crezut că s-a înnecat. Relu era disperat. O căuta şi nu voia să zboare mai departe. Ceilalţi i-au spus:
- Nu înţelegi că este în zadar ? Ce crezi că vei face singur în mijlocul oceanului ? Noi plecăm!
Atunci, plin de durere Relu a zburat mai departe.
In timpul acesta Cip abia se putea ţine pe scândura care o salvase. Spre norocul ei scândura a plutit spre mal şi la prânz, când soarele de iarnă a strălucit deasupra apei, ea şi-a scuturat aripile şi s-a ridicat în aer îndreptându-se spre malul care începuse să se zărească. A căzut pe pământ aproape fără putere. Câteva zile a rămas pe malul oceanului privind depărtările apoi zburând în fiecare zi câte puţin a început să se întoarcă acasă. Era frig, mâncare nu se mai găsea nicăieri. Cip era flămândă şi îngheţată. Cănd a ajuns înapoi de unde plecase era de nerecunoscut. Slăbise foarte mult. Celelalte vrăbii au certat-o aspru :
- Eşti o fiinţă fără minte. Să zbori atâta, să te chinuieşti atâta şi totul pentrucă te-ai îndrăgostit de un rândunel ?
După toate greutăţile prin care a trecut, Cip şi-a dat seama în sfârşit că greşise.
In podul casei în care se mutase familia ei locuiau mai multe familii de vrăbii şi era foarte vesel. lui Cip îi plăcea zăpada. Ii plăcea şi frigul de afară. Zbura repede şi se încălzea. Se gândea cu tristeţe că Relu nu va şti niciodată ce este o bătaie cu zãpadă, ce este plăcerea unui loc cald după un ger năpraznic.
Cip s-a împrietenit cu un vrăbioi vesel şi foarte chipeş cu care apoi s-a căsătorit.
Iarna a trecut, a venit primăvara şi odată cu ea rândunelele. Relu îşi găsise o pereche. Era o rândunică zveltă cu care a început să îşi facă cuib alături de cel al părinţilor şi al celorlalţi fraţi. Când s-a întâlnit cu Cip aproape n-a mai recunoscut-o. Era foarte schimbată, Acum era parcă mai frumuşică şi mai plină de viaţă. Relu s-a bucurat că nu a pierit în valuri aşa cum crezuse atunci. Apoi au râs amândoi amintindu-şi ce caraghioşi au fost când s-au gândit să se căsătorească.
Relu şi Cip se vedeau mereu. Aveau foarte multă treabă. Trebuiau terminate cuiburile, apoi de clocit şi de hrănit puişorii. De fiecare dată când se întâlneau Relu privea după Cip lung, iar Cip întorcea capul în urma lui. Poate le mai părea rău şi acum că nu se potriveau unul cu altul . . .