A fost odată ca niciodată căci dacă n-ar fi fost nu v-aş povesti .
Intr-un sat era o fată frumoasă care se numea Ana. Era harnică şi cuminte, o bucurie pentru părinţii săi. Un singur necaz le pricinuia totuşi, nu voia să se mărite. Pe Ana o ceruseră de nevastă mulţi flăcăi căci aşa cum vă spuneam era tare mândră la înfăţişare dar niciunul nu-i era pe plac şi astfel a rămas nemăritată.
Părinţii Anei erau oameni simpli, mulţumiţi de viaţa lor şi Ana era singurul lor copil. Voiau să o vadă la casa ei, să le dăruiască nepoţi şi nehotărârea Anei îi îngrijora mult. Fata avea o ciudăţenie. Când venea primăvara şi începea să bată Vântul de Miază Zi, se îmbrăca frumos, se gătea şi îşi găsea de lucru numai ăn curte. Ingrijea animalele, uda grădina, mătura şi făcea tot felul de treburi, toate ăn bătaia vântului pe care aşa cum spunea îl iubea mai mult decât orice pe lume. Dar ceea ce era şi mai ciudat era că atât timp cât Ana stătea în curte în jurul ei adia un vânt cald, blînd şi plăcut ca o mângâiere.
- Nu este lucru curat , spuneau vecinii.
Intr-o primăvară când Ana era la nunta celei din urmă fete din sat, de vârsta ei care se mărita s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit. Era pe înserat, vântul acela cald răsfira buclele Anei care mai frumoasă decât oricând surâdea tuturor. Aşa s-a fãcut că Ion, unul din cei mai chipeşi flăcăi din sat, s-a prins în horă lângă ea şi au jucat astfel până s-a oprit muzica.
Mama Anei privea bucuroasă la cei doi şi spera în sinea ei că măcar de data aceasta fata îşi găsise o pereche dar chiar în clipa când toţi erau mai mulţumiţi şi Ana privea mai zâmbitoare, vântul blând care adia în jurul ei s-a zbătut cu putere şi dintr-o simplă adiere a devenit o rafală distrugătoare care a răsturnat totul, a ridicat-o pe Ana ca pe un fulg, apoi a dispărut cu ea. Toţi nuntaşii au încremenit de spaimă, doar părinţii Anei alergau încoace şi încolo strigându-şi cu disperare fata.
Nunta a fost stricată iar sătenii au vorbit multă vreme despre nemaipomenita întâmplare.
In acest timp Ana, pe aripile vântului, zbura fără să ştie încotro. La început s-a speriat dar zborul era atât de plăcut încât s-a liniştit.
Era o noapte caldă iar vântul o legăna blând. A adormit. Când s-a trezit era ziuă, zbura deasupra unor munţi. Pe culmea cea mai înaltă se vedea un castel. Uşor, aşa cum o purtase, vântul a lăsat-o în curtea castelului, apoi s-a făcut ca o ceaţă şi din ceaţa aceea s-a ăntrupat un tânăr înalt şi frumos. Era tânărul pe care Ana îl visa în fiecare noapte fără să ştie cine este.
- Fată frumoasă, a zis tânărul acela, sunt Vântul de Miază Zi şi m-am îndrăgostit de tine. Vreau sã ne căsătorim. Te-am adus aici căci doar în acest loc pot lua chip de om. Te rog să rămâi, să îmi fii soţie şi să-ţi fiu soţ pentru totdeauna căci astfel veşnicia ne va lega. Ana era atât de fericită încât nici nu putea să răspundă. Aşa a rămas Ana în castelul din munţi soţia Vântului de Miază Zi. Avea tot ce îşi dorea, rochii frumoase, podoabe scumpe, slujitori nevăzuţi şi mai ales un soţ pe care îl iubea, iar atunci când lua chip de om şi o ridica în braţe se simţea cea mai fericită făptură de pe pământ. O singură dorinţă mai rosteau unul faţă de celălalt, voiau un copil. In curând dorinţa le-a fost împlinită şi Ana a născut un băiat frumos, vesel şi sănătos. Fericirea celor doi era fără margini.
Când băiatul a împlinit trei zile au venit ursitoarele să-i prezică viitorul. Ana şi Vântul de Miază Zi s-au ascuns să audã ce spun căci fără deosebire la nemuritori ca şi la muritori ceea ce spun ele în cea de a treia zi de la naştere se îndeplineşte oricât te vei împotrivi mai apoi.
Si prima ursitoare a spus : “După tată este nemuritor. De va fi nemuritor va avea tot ce ăşi va dori în afară de fiinţa iubită.”
A doua a adăugat : “După mamă este muritor. De va fi muritor va trudi mult, va trăi puţin dar va fi fericit în dragoste.”
Si a treia a încheiat : “ De va fi muritor sau nemuritor, aceasta să se înfăptuiască prin sacrificiul unei vieţi ”
- Ce să însemne toate astea ? A întrebat Ana pe soţul ei cuprinsă de o presimţire rea.
- Nimic draga mea, a încercat Vântul de Miază Zi să o liniştească deşi prezicerile ursitoarelor îl tulburaseră şi pe el. Nu te teme, fiul nostru este nemuritor, cât despre dragoste puţini nemuritori au norocul să o întâlnească aşa cum am întâlnit-o eu.
Si anii au trecut. Vântul de Miază Zi o iubea pe Ana tot mai mult iar fericirea lor era deplină. După un timp Ana şi-a amintit de părinţii ei, de locul unde s-a născut.
- Imi este dor de părinţi, spuse ea. Acum când ştiu ce înseamnă copilul pentru părinţii lui mai mult decât altă dată simt că dacă s-ar putea m-aş duce împreună cu copilul să-i văd, măcar şi pentru o singură zi. După suferinţa pe care le-am pricinuit-o dispărând câtă bucurie le-aş aduce apărând. Oare nu ştii nici o cale prin care să-i mai pot ăntâlni ?
Atunci Vântul de Miază Zi i-a dat Anei o caleaşcă de aur cu patru cai albi care să o ducă la părinţii ei iute ca gândul.
- Iubita mea soţie, spuse el întunecându-se la faţă, trebuie să ştii că în lumea ta, muritoare vei fi ca toţi ai tăi. Doar aici lângă mine ăţi pot da nemurirea. Inainte de plecare ăţi cer un jurământ. Jură că oricât vei sta la părinţii tăi nu vei dormi niciodatã acolo şi asta pentrucă somnul tău printre muritori ănseamnă despărţirea de mine pentru totdeauna căci nu ar mai exista putere care să te aducă ănapoi. Dacă te duci cu fiul nostru cu el să te întorci căci dacă îl laşi acolo şi te ăntorci singură acolo va rîmâne pentru totdeauna, muritor de rând şi eu nu voi mai putea face nimic pentru el.
Ana s-a cutremurat şi a jurat apoi şi-a îmbrăţişat soţul şi a plecat.
La părinţii Anei, acasă, era o zi ca toate celelalte. Bătrânii sufereau şi acum cu gândul la frumoasa lor fată răpită atât de ciudat.
Ana a apărut pe neaşteptate în mijlocul curţii, în caleaşcă de aur, ca o minune. A coborât împreună cu copilul sub privirile uimite ale părinţilor care credeau că visează. S-au îmbrăţişat plângând de bucurie, apoi Ana le-a povestit tot ce i se întâmplase din seara când a dispărut. Au venit vecinii şi prietenele care s-au minunat şi s-au bucurat de bogăţia ei. Astfel tot povestind şi privind unii la alţii a trecut ziua. Intr-un târziu părinţii Anei au pregătit patul să se culce. Atunci Ana a spus despre jurământul făcut, a luat băiatul, s-a suit în caleaşca ei de aur şi a plecat . Vântul de Miază Zi o aştepta cu nerăbdare şi când a văzut-o s-a bucurat nespus căci se temea nu atât de voinţa soţiei sale cât de destinul fiului său.
Din acea zi Ana a plecat de mai multe ori cu caleaşca de aur la părinţii săi şi s-a ţinut totdeauna de jurământ întorcându-se la castel înainte de a închide ochii pentru somn dar de atunci nu a mai luat copilul. Si timpul a trecut iar băiatul s-a fãcut mare. Bunicii îşi doreau să-l vadă iar băiatul se ruga de Ana să-l ducă la bunici.
In una din zile, când Ana se pregătea de plecare iar Vântul de Miază Zi adusese caleaşca de aur în faţa castelului, băiatul s-a furişat înăuntru şi s-a ascuns. Când au ajuns la părinţii Anei şi din trăsură a coborât mult doritul nepot, bunicii s-au bucurat cum nu se poate mai mult. Ana s-a supărat şi era gata să se întoarcă la soţul ei imediat pentru a pedepsi astfel neascultarea fiului său dar atât au rugat-o cu toţii încât a hotrăt să rămână. Atunci Ana a povestit părinţilor şi băiatului ceea ce preziseseră ursitoarele arătând astfel dece nu îl adusese până atunci şi dece nu avea să-l mai aducă cu ea altă dată. Astfel au stat şi au discutat pânã s-a înserat. Când se pregăteau să plece, tocmai se urcaseră ăn trăsură, au venit nişte vecini să-i invite la o nuntã. Se căsătorea cea mai frumoasă fată din sat cu cel mai bogat băiat. Ana şi-a amintit de nunta de la care a fost răpită şi gândind că este ultima dată când ăl mai lua pe băiat la bunici s-a înduplecat de rugăminţile celorlalţi şi a hotărât să meargă la nuntă. Ca oaspeţi deosebiţi ce erau au fost aşezaţi la masa mirilor şi băiatul Anei care nu mai văzuse o făptură aşa de frumoasă ca mireasa nu îşi lua ochii de la ea. Totul era nou pentru el. Totul îl uimea şi încânta. A învăţat repede să danseze şi cum începea muzica invita mireasa la dans. In zadar îi zicea Ana cã ăi este somn şi că trebuie să plece, băiatul era îndrăgostit şi nu mai asculta.
- Dragă mamă, a spus el, azi mi-ai dezvăluit destinul meu. Una din ursitoare a spus că voi fi muritor . Voi trăi puţin dar voi fi fericit. Tu întoarce-te la tatăl meu singură, acolo unde el te aşteaptă cu aceeaşi dragoste pe care o simt eu acum. Dacă fata aceasta mă iubeşte eu rămân cu ea.
Atunci fiul Anei s-a întors spre mireasă şi i-a spus: “Te iubesc, vino cu mine ! Nu îţi pot oferi nemurirea dar dacă tu mă iubeşti la fel vom fi doi muritori fericiţi ! “ Mireasa s-a aruncat de gâtul său şi întorcându-se spre mirele care privea uimit rosti dintr-o răsuflare: ”Iartă-mă! Plec cu el oriunde mă va duce !”
Acesta i-a privit fără să înţeleagă, apoi a înţeles şi plin de mânie l-a lovit pe cel care îi lua soţia. Celălalt l-a înfruntat şi astfel s-au luat la bătaie. Nuntaşii au vrut să-i despartă dar mirele a apucat un cuţit şi a început să lovească. Băiatul Anei era nemuritor şi fiecare lovitură i-a pricinuit doar o sângerare uşoară. Dar aşa cum se întâmplă într-o încăierare cuţitul a căzut, a trecut de la unul la celălalt şi dintr-o lovitură dată la întâmplare mirele a căzut şi a rămas fără răsuflare. Nuntaşii s-au dat la o parte îngroziţi dar mai îngrozit decât toţi era chiar băiatul Anei care văzuse şi înţelesese moartea pentru prima dată. Când văzu privirea înspăimântată a miresei a spus:
- Dumnezeu să mă judece pentru ce am făcut fără să ştiu ce se va întâmpla dar să mergem ! Dacă asta este singura deosebire dintre tine şi mine voi fi muritor şi eu. Oricât de puţin vom trăi vom fi împreună şi astfel fericiţi.
Au luat un cal şi au plecat fără să privească înapoi spre Ana care vedea tot ce se întâmpla fără să ştie ce să facă.
Si cei doi s-au dus. După o noapte şi o zi au dat de o cetate. Au intrat călare şi toţi se uitau la ei cum trec îmbrăţişaţi, ea în rochie de mireasă, el în haine scumpe tăiate de pumnal.
In acea vreme căsătoriile le făcea fierarul căci nu erau preoţi iar legile erau altele. S-au dus la fierarul din cetate şi fierarul i-a cãsãtorit. Apoi au tras la cel mai frumos han.
In vremea aceasta Ana care văzuse cum plecase fiul ei stãtea şi se gândea. Se gândea ce să facă. Stia că nu poate sta trează mult timp. Hotărârea trebuia luată repede. Ar fi dorit să se întoarcă la soţul ei, sş se sfătuiască ce are de făcut dar nu putea. Ana se frământa şi plângea. Nici tatăl nici mama ei nu o puteau ajuta.
Trecuseră trei zile şi trei nopţi. Anei i se închideau ochii de somn dar se străduia să nu adoarmă. Nu voia ca fiul ei să fie un simplu muritor. Nu voia şi nici nu putea să-l despartă de fiinţa aceea pe care el o iubea şi să-l ducă cu ea în castelul din munţi acolo unde ar fi fost ferit de toate durerile care îl aşteptau. Si deodatã Ana şi-a dat seama ce trebuie sâ facâ. Abia ţinându-şi ochii deschişi să nu adoarmă a luat un pumnal şi l-a împlântat în piept, drept în inimă. In felul acesta ea nu mai avea să adoarmă niciodată nici printre muritori nici printre nemuritori iar fiul ei care era acum fericit şi îndrăgostit rămânea nemuritor. Găsise sacrificiul de care vorbise a treia ursitoare !
Nu, nu plângeţi pentrucă trebuie să vă mai spun ceva. Când Ana a ales între viaţa sa şi viaţa fiului sãu, cei doi îngeri care iau sufletele celor morţi, cel alb şi cel negru, au venit în grabă. Dacă păcatele omului sunt mai multe decât faptele bune sufletul cade în jos şi atunci este luat de îngerul negru dacă faptele bune sunt mai multe sufletul lui se ridică spre cer şi este luat de îngerul alb dar sufletul Anei nici nu cobora nici nu se ridica.
- Este al meu striga îngerul negru. Omul nu are dreptul să îşi ia viaţa singur.
- Nu este al niciunuia din voi, s-a auzit un alt glas. Este al soţiei mele care acum a părăsit pentru totdeauna lumea celor muritori şi se întoarce cu mine în lumea celor nemuritori acolo unde voi nu aveţi nici o putere.
Si Ana cu sufletul transformat într-o blândă adiere de vânt s-a alăturat soţului său fericită. Avea atâtea să-i spună, atâtea de hotărât ămpreună…
