joi, 11 februarie 2010

4. O poveste cu melci.



A fost odată într-o pădure un luminiş în care trăiau în bună înţelegere tot felul de vieţuitoare. Asta până când au ajuns prin părţile acelea nişte lupi. Intâmplarea ce vreau să o povestesc s-a petrecut între acei lupi, nişte melci şi un stup de albine.
In acel timp îndepăratat albinele îşi vedeau ca şi acum de gospodăria lor îmbelşugată culegând cu hărnicie miere din flori. Regina lor ănţeleaptă şi frumoasă se îngrijea ca stupul să aibă atâtea albine câte trebuia. Ea făcea ouşoarele din care se năşteau albinele lucrătoare, albinele soldaţi, trântorii cei veseli şi toate celelalte soiuri de albine care viţuiesc într-un stup. Ea avea grijă ca toţi să fie o familie unită şi fericită.
Melcişorii erau nişte vieţuitoare foarte individualiste. Nu se împrieteneau cu nimeni şi nici între ei nu se prea adunau să facă vreo treabă. De dimineaţă până seara se plimbau prin iarbă şi când oboseau se băgau în căsuţa pe care o plimbau în spinare şi se odihneau.
De mâncat mâncau câte un fir de iarbă de ici şi colo, uneori câte o floare plinã de nectar şi tot aşa, toată ziua ocupaţi, abia se vedeau din verzişul bogat al luminişului.
Când era iarnă şi melcii şi albinele stăteau ascunşi în culcuşul lor, dar cum venea primăvara ieşeau la soare, îşi începeau activitatea obişnuită şi nimeni nu era nemulţumit de viaţa pe care o ducea. Dar aceasta cum vă spuneam până veniră lupii.
După o iarnă grea, când animalele pădurii suferiseră de foame şi frig, cam nemâncaţi, lupii au gãsit luminişul cel liniştit. La venirea lor au fugit veveriţele, o familie numeroasă de iepuri şi un bursuc. Doar albinele, melcii şi furnicile precum şi nenumăratele gângănii care forfoteau prin iarbă rămăseseră gândind că nu au ce să păţească deşi ştiau şi ele obiceiurile urâte ale lupilor aşa cum le ştiau toate vieţuitoarele pădurii.
Şi lupii flămânzi au răscolit cu boturile pe ici şi colo, au încercat să mânânce nişte melci dar nu le-au plăcut şi au ţinut sfat. Conducătorul haitei, un lup bătrân care nu prea mai avea chef să se lupte cu animalele iuţi de picior şi puternice, gândi că puţină miere de albine pentru început de primăvară nu i-ar strica. Ar mai prinde puteri căci iarna asta îl slăbise de tot.
- Aici trebuie înţelepciune, a spus el cu vicleşug. Albinele au stupul în scorboră sus şi noi nu putem ajunge acolo. Trebuie să găsim o vieţuitoare care să se strecoare în stup şi să ne arunce nouă fagurii cu miere.
- Care vieţuitoare căci în pădure nu au mai rămas decât melcii, furnicile şi gândacii, întrebă o lupoaică tânără.
- Cred că melcii sunt foarte potriviţi pentru ce am de gând. Trebuie să-i convingem să le atace pe albine.
- Melcii ăia mototoli, cum să atace ei pe cineva ? A mai întrebat un alt lup ?
- Am un plan, a răspuns conducătorul haitei. Voi intraţi în vorbă cu melcii şi întrebaţi-i ba de una, ba de alta, mai ajutaţi-i când au nevoie de ceva şi să nu-i mâncaţi căci nu au gust bun.
Şi lupii s-au supus şi au început să se împrietenească cu melcii.
- Vai ce căsuţă drăgălaşă ai mata ! Îşi începea fiecare lup conversaţia.
Dupã cum ştiţi fiecare melc este foarte mândru de căsuţa lui .
- Este nemaipomenit cum ştii mata ce iarbă are gustul cel mai bun şi te îndrepţi fără greşeală acolo. Hai să te ajut să ajungi mai repede.
Şi îl rostogolea amabil cu lăbuţa.
Melcii erau copleşiţi. Gândeau că numai nişte bârfitori le scoseseră vorbe rele lupilor şi că în definitiv erau deosebit de simpatici.
După un timp lupul care conducea haita şi-a adunat supuşii pentru noi ordine.
- Cum merge prietenia cu dobitoacele alea de melci ? -a întrebat el .
- Merge, sunt foarte uşor de ademenit, dar asta este o ocupaţie foarte plictisitoare pentru noi. Au răspuns lupii.
- Trebuie să le găsim un şef a hotărât lupul conducãtor. Nu putem să discutăm aşa cu fiecare în parte. Trebuie să găsim pe cineva care să îşi ia această sarcină.
- Un şef la melci, a exclamat lupoaica cea tânără. Ăştia habar nu au ce este un şef !
- Nu-i nimic, îi învăţăm noi şi altă dată să nu mă mai întrerupi când vorbesc.
Lupoaica şi-a pus botul pe labe şi a întrebat necăjită :
- Cum să facem ?
- Uite cum facem, i-a răspuns lupul cel bătrân . Te duci împreună cu ceilalţi lupi la fiecare melc şi le spuneţi că toate animalele mai evoluate au câte un şef şi ne daţi de exemplu pe noi, lupii. Apoi le arătaţi că până şi furnicile şi albinele sunt conduse de câte un şef, este drept, o femeie, poate nu aşa de nedisciplinată ca tine, dar că au totuşi un conducător aşa cum trebuie să aibă orice vieţuitoare civilizată de pe pământ.
După cum ştiţi, lupii sunt nişte animale misogine şi nu permit lupoaicelor să îşi ia nasul la purtare. Lupoaica cea tânără s-a uitat la el cu nemulţumire dar a tãcut.
In final, lupul cel bătrân şi misogin a mai adşugat că trebuie să le spună ce hotărâre a luat el pentru a-i ajuta : Mâine în zori să se prezinte toţi melcii lângă stejarul trăsnit de fulger de lângă scorbura albinelor pentrucă acolo îşi vor alege conducătorul .
Şi lupii s-au dus şi toată ziua au vorbit cu melcii lămurindu-i cât de important era pentru evoluţia lor să îşi aleagă un şef.
- Da, desigur, aşa trebuie să fie, spuneau melcii, dar cât mai trăiesc eu aş vrea să fiu lăsat în pace să fie aşa ca până acum.
De fapt nu înţelegeau dece trebuie să evolueze ei care se simţeau atât de bine cum erau.
Unii întrebau aşa, fără curiozitate, ca prostul :
- De fapt ce este evoluţia ?
Lupii se supărau şi le explicau că totul se va lămuri atunci când îşi vor alege un şef.
A doua zi de dimineaţa un singur melc a venit la stejarul trăsnit.
- Vă duceţi dupã ei şi îi rostogoliţi pe toţi aici, a hotărât şeful haitei.
Şi lupii i-au adus după cum a fost porunca pe toţi.
- Iată, le-a spus conducătorul haitei melcilor, azi veţi alege şef pe unul dintre voi. Cel care va răspunde cel mai bine la întrebarea mea va fi ales şef . Asta este o mare cinste pentru el.
Şi întrebarea era : »Ce îţi place mai mult să faci ? »
Aproape toţi melcii au rãspuns la fel, le place să mânânce, să se plimbe, să doarmă sau să nu facă nimic. Un singur melc, cel care venise de bună voie chiar de dimineaţă la stejarul trăsnit a răspuns că lui îi place să fie şef, deşi, fie vorba între noi, nu ştia nici el ce înseamnă să fii şef.
Atunci a fost ales şef şi lupii i-au explicat ce trebuie să facă. El trebuie să dea porunci la ceilalţi melci iar ceilalţi melci trebuie să le îndeplinească, adică să facă ce le spune el.
- Şi dacă nu mă ascultă ? A ăntrebat melcul şef.
Atunci alegi alţi melci care trebuie să-i pedepsească pe cei care nu se supun.
- Ce să le facă ? A mai întrebat acesta.
- De exemplu să le strice căsuţa.
Şi pentru a nu lăsa nimic la voia întâmplării au ales imediat şi ajutoarele şefului, dintre cei care şi-au dat seama mai repede că este mai bine să faci parte dintre cei care pedepsesc decât dintre cei care pot fi pedepsiţ.
Nici pentru şful melcilor ş nici pentru slujitorii lui treaba asta nu pãrea uşară dar se gâdeau că nimeni nu va avea o poruncă de dat şi deci nimic de pedepsit, ceeace ar simplifica lucrurile. Cât despre ceilalţi melci, ei gândeau că ceva nu este în ordine şi chibzuiau cum să rupă prietenia cu lupii care voiau să le strice obiceiurile. Toţi erau hotărâţi să se ascundă cum vor scăpa din locul acela astfel să nu mai fie găsiţi nici de şeful lor nici de lupii cei sâcâitori.
Dar lupii nu i-au lăsat să se împrăştie.
- Acum este timpul să arătaţi că faceţi ceeace vrea şeful vostru. Să vă arătaţi credinţa şi încrederea î el. Vedeţ copacul acela ?a îtrebat lupul cel bărâ, acolo este stupul albinelor. Îndreptaţ-vă spre el cu toţii şi urcaţi în scorboră apoi aruncaţi jos, spre noi unul câte unul toţi fagurii cu miere.
Melcii erau foarte uimiţi de acest ordin. Chiar şeful melcilor nu ştia ce să creadă de această întorsătură a lucrurilor, dar lupoaica tânără l-a împins cu laba şi simţind că este de datoria lui să spună ceva întări spusele lupilor.
- Ei, nu auziţi ? Înainte ! Şi voi slujitorii mei, înconjuraţi-i şi aveţi grijă să nu iasă nimeni din rând.
Melcişorii au plecat. Fiind cam tăcuţi din fire nu au spus nimic dar au pornit la drum întrebându-se în sinea lor ce va ieşi din această treabă.
Deşi lupii îi grăbeau, melcii se târau cât puteau de încet şi abia la prânz au ajuns pe copacul albinelor şi se suiau încet.
În timpul acesta toate albinele lucrătoare erau la lucru. Rămăseseră doar câteva albine care făceau curăţenie în stup şi îngrijeau oule din care aveau să iasă noile albine. Stupul avea puţine albine soldaţi căci de când erau în luminiş nu le atacase nimeni în afară de câteva furnici pentru alungarea cărora nu fusese mare zarvă. Mai erau şi câţiva trântori care ţineau de urât reginei dansând şi cântând pentru ea.
Când melcii au început să se urce pe copac albinele soldaţi au dat de veste reginei lor întrebând ce să facă. Regina a privit îngrijorată la melci gândind că mare foame i-a putut îndrepta spre fapta aceasta. A hotărât să lase la intrarea în stup fagurele cu mierea cea mai puţină şi să mute fagurii cei plini cu miere şi ouă în partea de sus a stupului. Apoi a trimis câteva albine din cele ce făceau curat să anunţe pe cele lucrătoare să se întoarcă repede.
Încet încet melcii au ajuns la stup. Unii, când erau în apropierea intrării se prefăceau că alunecă şi cădeau la rădăcina copacului, apoi se prefăceau că urcă din nou.
Când au observat şmecheria acestor fricoşi lupii au început să-i strivească pe cei cazuţi aşa că vrând nevrând melcii au intrat în stup. Pe unii i-au mai înţepat albinele dar fiind aşa de mulţi, mânaţi ba de slujitorii şefului lor de care trebuiau să asculte, ba de lupii care se mişcau în jurul copacului, au intrat în scorboră.Acolo s-au adunat aşa de mulţi ăncât pentru a putea intra şi cei care veneau din urmă a trebuit să arunce mai întâi fagurele lăsat anume de albine la intrare.
La fagurele aruncat s-au repezit lupii începând să-l lingă dar şeful haitei i-a îndepărtat spunând că mai întâi se cuvine să se înfrupte el.
Între timp albinele lucrătoare chemate de regina lor au ajuns la stup. Văzând ce se întâmplă s-au repezit în roi asupra lupului care mânca din fagurele lor înţepându-l care mai de care. Cu botul umflat de înţepături lupul cel bătrân a fugit şi dupã el, înţepaţi de albinele furioase au fugit şi ceilalţi.
Înspăimântaţi melcii au cerut iertare albinelor şi au povestit cum au venit lupii şi i-au lămurit că trebuie să îşi aleagă un şef, că acest şef le-a cerut să facă această faptă iar ei s-au supus doar pentru a fi ăn rând cu lumea civilizată aşa cum le-au spus lupii că trebuie să fie. La rândul său şeful a protestat spunând cş de fapt n-a fost ideea lui, că de fapt lupii au cerut să le ordone supuşilor săi această faptă ca semn al devotamentului lor, că de fapt este nevinovat.
Albinele au întrebat ce trebuie să facă pe regina lor.
- Trebuie pedepsiţi a zis regina. Lăcomia lor însă îi va pedepsi mai aspru decât am putea noi să facem. Nu-i împiedicaţi să ia miere dacă vor dori şi lăsaţi-i să plece.
Melcii bucuroşi se tăvăleau în miere, apoi plecau veseli. Gândeau că odată ajunşi acasă se vor linge în linişte şi astfel vor mânca şi ei pe săturate din mierea aceea atât de râvnită de lupi. Dar n-a fost aşa. În jurul fagurelui lăsat la rădăcina copacului de lupul cel bătrân se strânseseră toate furnicile din luminiş. Ba mai veniseră şi altele din alte părţi, căci zvonul despre întâmplare se dusese în toată pădurea. Când au coborât melcii, furnicile au tăbărât pe ei şi cum furnicile după cum se ştie sunt lacome după ce au mâncat mierea i-au mâncat şi pe melci. Foarte puţini melci au scăpat atunci dar câţi au scăpat nu au mai vrut să audã de vreun şef cât au mai trăit.
Şi astfel au rămas melcii nişte fiinţe neînsemnate şi neevoluate până în zilele noastre.