3. Lica

C ând este bine dispus Petrică, motanul meu cel năzdrăvan, povesteşte frumos. Aceasta se întâmplă foarte rar pentrucă ziua doarme aproape tot timpul, iar când se trezeşte este foarte ocupat cu problemele lui personale cum ar fi mâncatul şi spălatul. Noaptea, Petrică pleacă la plimbare, singur, astfel că iar nu are timp de poveşti.
Totuşi odată, când mă pregăteam pentru un examen şi plin de nesiguranţa învăţam aproape zi şi noapte, Petrică, venind din una din plimbările sale nocturne s-a băgat în patul meu şi văzând că nu dorm a început să-mi povestească :
Trăiau odată în pădure trei iepuraşi, Luky, Lache şi Lică. Erau fraţi dar crecuseră fiecare în alt colţ de pădure şi asta pentrucă fiind orfani de mici îi luaseră să-i crească pe fiecare altă mătuşă şi astfel au fost despărţiţi. Toţi trei erau foarte iuţi de picior. Ba chiar aş putea spune că nu erau în pădure iepuri care să alerge mai repede decât ei. Aceasta era foarte important pentrucă în neamul iepuresc era un obicei, împăratul se alegea printr-o întrecere la alergat. La întrecere putea veni orice iepuraş care avea cel puţin trei ani împliniţi iar câştigătorul era împărat pentru trei ani.
Si s-a întâmplat că tocmai atunci împăratul iepurilor trebuia să organizeze concursul pentru înlocuirea sa.
Pădurea era mare şi de la un capăt la altul chiar iepurele cel mai iute de picior nu o putea străbate într-o singură zi. Intrecerea trebuia să aibă loc în luminişul din mijlocul pădurii. Vestea era dusă peste tot de păsările poştaş şi astfel toţi iepurii au fost anunţaţi.
Luky, primul iepuraş din cei trei fraţi locuia chiar în luminiş. Impreună cu câţiva prieteni care hotărâseră să ia parte la întrecere au alergat pentru antrenament şi el a ieşit primul. Nu se îndoia nimeni că Luky va ajunge împărat. Doar Luky clătina din cap şi râzând spunea : « Fraţii mei aleargă mai repede. Cel mai iute este Lache apoi Lică, iar eu sunt ultimul dintre ei « . Lache locuia într-o margine a pădurii şi când a aflat a stat la îndoială dacă să se ducă la întrecere sau nu.
- Du-te ! Il sfătuiau cu toţii. Du-te căci eşti cel mai iute de picior şi vei câştiga. Dacă pleci imediat ajungi la luminiş înainte de miezul nopţii astfel că vei mai avea timp să te şi odihneşti înainte de concurs. Dar Lache nu s-a dus .
- Nu am timp să ajung, a mai spus el şi chiar dacă ajung Luky, fratele meu care locuieşte chiar în luminiş şi aleargă aproape la fel de repede ca mine va câştiga căci va fi mai odihnit. Să fac atât drum şi să pierd ? A mai adăugat el clătinând din cap şi a stat acasă.
Lică care locuia şi el la fel de departe de luminiş, cum a auzit de întrecere a început să alerge.
- Ce s-a întâmplat ? Il întrebau animalele pădurii. - Plec la întrecere. Sunt foarte iute de picior, a răspuns Lică. Doar Lache şi Luky se pot întrece cu mine dar şi pe ei vreau să îi întrec. Voi fi împăratul iepurilor ! Trebuie să ajung cât mai repede în luminiş. Si alerga cât putea de repede.
După un timp s-a înserat şi Lică a încetinit. Un bursuc a strigat după el şi l-a sfătuit să se oprească.
- Te duci la întrecerea de mâine ? I-a zis acesta. Până la luminiş nu mai este mult, dacă rămâi la noapte la mine şi pleci mâine în zori ajungi cu siguranţă la timp şi odihnit. Dacă alergi acum, când se întunecă te poţi rătăci. Ramâi la noapte aici, l-a mai sfătuit bursucul.
Lar Lică nici nu voia să audă. S-a oprit doar cât să răsufle şi să răspundă plin de el :
- Nu te îngrijora. Sunt foarte iute de picior şi ajung la luminiş înainte de a se întuneca de tot.
Lică a lergat aşa un timp dar întunericul s-a lăsat din ce în ce mai mult. Mergea din ce în ce mai încet pipăind cu mustăţile în stânga şi în dreapta. Nu mai vedea bine şi începuse să i se facă frică.
- Oare m-am rătăcit ? Se întreba el. După socotelile bursucului trebuia să fi ajuns, dar nu se vede nimic !
Si deodată în faţa lui au apărut doi ochi strălucitori ca două bucăţi de jar. Lică a îngheţat de frică, apoi a sărit într-o parte de pe cărare şi a alergat repede, cât putea de repede, departe cît putea de departe. Cu inima bătându-i în piept s-a ascuns sub un copac căzut la pământ şi s-a oprit. Asculta. Nu se uzea nimic. A ieşit din ascunzătoare şi a privit în jur. Acum chiar că se rătăcise. Ce să facă ? Să plece, nu ştia încotro, să aştepte ivirea zorilor acolo, nu mai avea astâmpăr.
A ieşit din ascunzătoare şi a făcut câţiva paşi la întâmplare. Acum totul foşnea şi inima lui Lică se făcea tot mai mică.
In zadar îşi fãcea curaj spunând că un viitor împărat nu trebuie să se teamă, se temea şi gata !
Lică era foarte obosit. Ii era somn şi numai din cauza fricii care îl cuprinsese nu a adormit. Ii pãrea rãu că nu îl ascultase pe Bursuc.
A stat aşa câtva timp şi deodata cerul s-a luminat. Mijeau zorile . Atunci şi-a dat seama că toată noaptea a alergat într-o direcţie greşită şi se îndepărtase de luminiş. Obosit cum era Lică a pornit la drum. După un timp, când s-a luminat de-a binelea a întrebat o veveriţă :
- Mai este mult până la luminiş ?
- Mai este destul, i-a răspuns veveriţa. Te duci la întrecere ? Cred că nu vei ajunge la timp !
Lică era foarte obosit dar nu s-a lăsat Si-a spălat picioruşile şi botişorul cu rouă apoi a început să alerge din nou.
- Vai ce iepure iute de picior, ziceau animalele pădurii. Dacă ar ajunge la timp in luminiş ar fi ales împăratul iepurilor.
Dar Lică nu a ajuns la timp. Intrecerea începuse înainte de a ajunge el în luminiş. Când l-au văzut cum alearga, ceilalţi iepuri care priveau întrecerea au spus :
- Hai aleargă şi tu. Dacă ieşi al doilea ajungi primul sfetnic al împăratului. Aleargă !
Si Lică a început să alerge iar. Abia mai putea să respire dar nu se lăsa.
In acest timp Luky era în fruntea grupului de iepuraşi care alergau. Intre el şi ceilalaţi era o distanţă mare. Nu mai era mult până la linia de sosire dar vrând să vadă cine este în urma sa s-a oprit să privească. Pentrucă nu vedea bine s-a suit pe o moviliţă de pământ şi astfel i-a zărit. Erau departe ! S-a bucurat, dar deodată nu ştiu cum a făcut, a alunecat şi a căzut într-o groapă acoperită cu frunze şi nuiele fãcută anume de un vânător.
Săracul Luky ! Mai avea atât de puţin până la victorie, acum plăngea şi numeni nu-l putea ajuta.
Intrecerea a câştigat-o alt iepuraş care însă nu alerga la fel de repede ca Luky, Lacke şi Lică.
Lică a juns al doilea şi a fost ales primul sfetnic al împăratului şi aşa a rămas trei ani, până când s-a ţinut un alt concurs pe care am auzit că l-ar fi câştigat.
Si astfel a încheiat Petrică povestea sa.
- Si cu Luky ce s-a îtâmplat ? Am întrebat eu .
- Când au observat că lipseşte, toţi iepuraşii au început să-l caute dar au dat de el prea târziu. Tocmai venea vânătorul care făcuse groapa şi l-a luat iar ceilalaţi iepuri n-au putut face nimic pentru el.
L-a luat vânătorul dar spre norocul lui Luky nu era un om rău. L-a ţinut însă într-o cuşca unde mai erau câţiva iepuraşi şi l-a îngrijit bine, dar în pădure, Luky nu s-a mai întors niciodată.
- Dar Lacke ? Am mai întrebat eu curioasă.
- Ei Lache ! S-a enervat Petrică. A rămas la marginea pădurii, unde era. Nu îi plăcea să trăiască în luminiş. Si nu mă mai întreba atâtea că mi s-a făcut somn. Tu învaţă pentru examenul acela pentru care te pregăteşti şi nu te mai gândi la altceva.
Si imediat a început să sforăie…

2. Nunta

A fost odată ca niciodată căci dacă n-ar fi fost nu v-aş povesti .
Intr-un sat era o fată frumoasă care se numea Ana. Era harnică şi cuminte, o bucurie pentru părinţii săi. Un singur necaz le pricinuia totuşi, nu voia să se mărite. Pe Ana o ceruseră de nevastă mulţi flăcăi căci aşa cum vă spuneam era tare mândră la înfăţişare dar niciunul nu-i era pe plac şi astfel a rămas nemăritată.
Părinţii Anei erau oameni simpli, mulţumiţi de viaţa lor şi Ana era singurul lor copil. Voiau să o vadă la casa ei, să le dăruiască nepoţi şi nehotărârea Anei îi îngrijora mult. Fata avea o ciudăţenie. Când venea primăvara şi începea să bată Vântul de Miază Zi, se îmbrăca frumos, se gătea şi îşi găsea de lucru numai ăn curte. Ingrijea animalele, uda grădina, mătura şi făcea tot felul de treburi, toate ăn bătaia vântului pe care aşa cum spunea îl iubea mai mult decât orice pe lume. Dar ceea ce era şi mai ciudat era că atât timp cât Ana stătea în curte în jurul ei adia un vânt cald, blînd şi plăcut ca o mângâiere.
- Nu este lucru curat , spuneau vecinii.
Intr-o primăvară când Ana era la nunta celei din urmă fete din sat, de vârsta ei care se mărita s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit. Era pe înserat, vântul acela cald răsfira buclele Anei care mai frumoasă decât oricând surâdea tuturor. Aşa s-a fãcut că Ion, unul din cei mai chipeşi flăcăi din sat, s-a prins în horă lângă ea şi au jucat astfel până s-a oprit muzica.
Mama Anei privea bucuroasă la cei doi şi spera în sinea ei că măcar de data aceasta fata îşi găsise o pereche dar chiar în clipa când toţi erau mai mulţumiţi şi Ana privea mai zâmbitoare, vântul blând care adia în jurul ei s-a zbătut cu putere şi dintr-o simplă adiere a devenit o rafală distrugătoare care a răsturnat totul, a ridicat-o pe Ana ca pe un fulg, apoi a dispărut cu ea. Toţi nuntaşii au încremenit de spaimă, doar părinţii Anei alergau încoace şi încolo strigându-şi cu disperare fata.
Nunta a fost stricată iar sătenii au vorbit multă vreme despre nemaipomenita întâmplare.
In acest timp Ana, pe aripile vântului, zbura fără să ştie încotro. La început s-a speriat dar zborul era atât de plăcut încât s-a liniştit.
Era o noapte caldă iar vântul o legăna blând. A adormit. Când s-a trezit era ziuă, zbura deasupra unor munţi. Pe culmea cea mai înaltă se vedea un castel. Uşor, aşa cum o purtase, vântul a lăsat-o în curtea castelului, apoi s-a făcut ca o ceaţă şi din ceaţa aceea s-a ăntrupat un tânăr înalt şi frumos. Era tânărul pe care Ana îl visa în fiecare noapte fără să ştie cine este.
- Fată frumoasă, a zis tânărul acela, sunt Vântul de Miază Zi şi m-am îndrăgostit de tine. Vreau sã ne căsătorim. Te-am adus aici căci doar în acest loc pot lua chip de om. Te rog să rămâi, să îmi fii soţie şi să-ţi fiu soţ pentru totdeauna căci astfel veşnicia ne va lega. Ana era atât de fericită încât nici nu putea să răspundă. Aşa a rămas Ana în castelul din munţi soţia Vântului de Miază Zi. Avea tot ce îşi dorea, rochii frumoase, podoabe scumpe, slujitori nevăzuţi şi mai ales un soţ pe care îl iubea, iar atunci când lua chip de om şi o ridica în braţe se simţea cea mai fericită făptură de pe pământ. O singură dorinţă mai rosteau unul faţă de celălalt, voiau un copil. In curând dorinţa le-a fost împlinită şi Ana a născut un băiat frumos, vesel şi sănătos. Fericirea celor doi era fără margini.
Când băiatul a împlinit trei zile au venit ursitoarele să-i prezică viitorul. Ana şi Vântul de Miază Zi s-au ascuns să audã ce spun căci fără deosebire la nemuritori ca şi la muritori ceea ce spun ele în cea de a treia zi de la naştere se îndeplineşte oricât te vei împotrivi mai apoi.
Si prima ursitoare a spus : “După tată este nemuritor. De va fi nemuritor va avea tot ce ăşi va dori în afară de fiinţa iubită.”
A doua a adăugat : “După mamă este muritor. De va fi muritor va trudi mult, va trăi puţin dar va fi fericit în dragoste.”
Si a treia a încheiat : “ De va fi muritor sau nemuritor, aceasta să se înfăptuiască prin sacrificiul unei vieţi ”
- Ce să însemne toate astea ? A întrebat Ana pe soţul ei cuprinsă de o presimţire rea.
- Nimic draga mea, a încercat Vântul de Miază Zi să o liniştească deşi prezicerile ursitoarelor îl tulburaseră şi pe el. Nu te teme, fiul nostru este nemuritor, cât despre dragoste puţini nemuritori au norocul să o întâlnească aşa cum am întâlnit-o eu.
Si anii au trecut. Vântul de Miază Zi o iubea pe Ana tot mai mult iar fericirea lor era deplină. După un timp Ana şi-a amintit de părinţii ei, de locul unde s-a născut.
- Imi este dor de părinţi, spuse ea. Acum când ştiu ce înseamnă copilul pentru părinţii lui mai mult decât altă dată simt că dacă s-ar putea m-aş duce împreună cu copilul să-i văd, măcar şi pentru o singură zi. După suferinţa pe care le-am pricinuit-o dispărând câtă bucurie le-aş aduce apărând. Oare nu ştii nici o cale prin care să-i mai pot ăntâlni ?
Atunci Vântul de Miază Zi i-a dat Anei o caleaşcă de aur cu patru cai albi care să o ducă la părinţii ei iute ca gândul.
- Iubita mea soţie, spuse el întunecându-se la faţă, trebuie să ştii că în lumea ta, muritoare vei fi ca toţi ai tăi. Doar aici lângă mine ăţi pot da nemurirea. Inainte de plecare ăţi cer un jurământ. Jură că oricât vei sta la părinţii tăi nu vei dormi niciodatã acolo şi asta pentrucă somnul tău printre muritori ănseamnă despărţirea de mine pentru totdeauna căci nu ar mai exista putere care să te aducă ănapoi. Dacă te duci cu fiul nostru cu el să te întorci căci dacă îl laşi acolo şi te ăntorci singură acolo va rîmâne pentru totdeauna, muritor de rând şi eu nu voi mai putea face nimic pentru el.
Ana s-a cutremurat şi a jurat apoi şi-a îmbrăţişat soţul şi a plecat.
La părinţii Anei, acasă, era o zi ca toate celelalte. Bătrânii sufereau şi acum cu gândul la frumoasa lor fată răpită atât de ciudat.
Ana a apărut pe neaşteptate în mijlocul curţii, în caleaşcă de aur, ca o minune. A coborât împreună cu copilul sub privirile uimite ale părinţilor care credeau că visează. S-au îmbrăţişat plângând de bucurie, apoi Ana le-a povestit tot ce i se întâmplase din seara când a dispărut. Au venit vecinii şi prietenele care s-au minunat şi s-au bucurat de bogăţia ei. Astfel tot povestind şi privind unii la alţii a trecut ziua. Intr-un târziu părinţii Anei au pregătit patul să se culce. Atunci Ana a spus despre jurământul făcut, a luat băiatul, s-a suit în caleaşca ei de aur şi a plecat . Vântul de Miază Zi o aştepta cu nerăbdare şi când a văzut-o s-a bucurat nespus căci se temea nu atât de voinţa soţiei sale cât de destinul fiului său.
Din acea zi Ana a plecat de mai multe ori cu caleaşca de aur la părinţii săi şi s-a ţinut totdeauna de jurământ întorcându-se la castel înainte de a închide ochii pentru somn dar de atunci nu a mai luat copilul. Si timpul a trecut iar băiatul s-a fãcut mare. Bunicii îşi doreau să-l vadă iar băiatul se ruga de Ana să-l ducă la bunici.
In una din zile, când Ana se pregătea de plecare iar Vântul de Miază Zi adusese caleaşca de aur în faţa castelului, băiatul s-a furişat înăuntru şi s-a ascuns. Când au ajuns la părinţii Anei şi din trăsură a coborât mult doritul nepot, bunicii s-au bucurat cum nu se poate mai mult. Ana s-a supărat şi era gata să se întoarcă la soţul ei imediat pentru a pedepsi astfel neascultarea fiului său dar atât au rugat-o cu toţii încât a hotrăt să rămână. Atunci Ana a povestit părinţilor şi băiatului ceea ce preziseseră ursitoarele arătând astfel dece nu îl adusese până atunci şi dece nu avea să-l mai aducă cu ea altă dată. Astfel au stat şi au discutat pânã s-a înserat. Când se pregăteau să plece, tocmai se urcaseră ăn trăsură, au venit nişte vecini să-i invite la o nuntã. Se căsătorea cea mai frumoasă fată din sat cu cel mai bogat băiat. Ana şi-a amintit de nunta de la care a fost răpită şi gândind că este ultima dată când ăl mai lua pe băiat la bunici s-a înduplecat de rugăminţile celorlalţi şi a hotărât să meargă la nuntă. Ca oaspeţi deosebiţi ce erau au fost aşezaţi la masa mirilor şi băiatul Anei care nu mai văzuse o făptură aşa de frumoasă ca mireasa nu îşi lua ochii de la ea. Totul era nou pentru el. Totul îl uimea şi încânta. A învăţat repede să danseze şi cum începea muzica invita mireasa la dans. In zadar îi zicea Ana cã ăi este somn şi că trebuie să plece, băiatul era îndrăgostit şi nu mai asculta.
- Dragă mamă, a spus el, azi mi-ai dezvăluit destinul meu. Una din ursitoare a spus că voi fi muritor . Voi trăi puţin dar voi fi fericit. Tu întoarce-te la tatăl meu singură, acolo unde el te aşteaptă cu aceeaşi dragoste pe care o simt eu acum. Dacă fata aceasta mă iubeşte eu rămân cu ea.
Atunci fiul Anei s-a întors spre mireasă şi i-a spus: “Te iubesc, vino cu mine ! Nu îţi pot oferi nemurirea dar dacă tu mă iubeşti la fel vom fi doi muritori fericiţi ! “ Mireasa s-a aruncat de gâtul său şi întorcându-se spre mirele care privea uimit rosti dintr-o răsuflare: ”Iartă-mă! Plec cu el oriunde mă va duce !”
Acesta i-a privit fără să înţeleagă, apoi a înţeles şi plin de mânie l-a lovit pe cel care îi lua soţia. Celălalt l-a înfruntat şi astfel s-au luat la bătaie. Nuntaşii au vrut să-i despartă dar mirele a apucat un cuţit şi a început să lovească. Băiatul Anei era nemuritor şi fiecare lovitură i-a pricinuit doar o sângerare uşoară. Dar aşa cum se întâmplă într-o încăierare cuţitul a căzut, a trecut de la unul la celălalt şi dintr-o lovitură dată la întâmplare mirele a căzut şi a rămas fără răsuflare. Nuntaşii s-au dat la o parte îngroziţi dar mai îngrozit decât toţi era chiar băiatul Anei care văzuse şi înţelesese moartea pentru prima dată. Când văzu privirea înspăimântată a miresei a spus:
- Dumnezeu să mă judece pentru ce am făcut fără să ştiu ce se va întâmpla dar să mergem ! Dacă asta este singura deosebire dintre tine şi mine voi fi muritor şi eu. Oricât de puţin vom trăi vom fi împreună şi astfel fericiţi.
Au luat un cal şi au plecat fără să privească înapoi spre Ana care vedea tot ce se întâmpla fără să ştie ce să facă.
Si cei doi s-au dus. După o noapte şi o zi au dat de o cetate. Au intrat călare şi toţi se uitau la ei cum trec îmbrăţişaţi, ea în rochie de mireasă, el în haine scumpe tăiate de pumnal.
In acea vreme căsătoriile le făcea fierarul căci nu erau preoţi iar legile erau altele. S-au dus la fierarul din cetate şi fierarul i-a cãsãtorit. Apoi au tras la cel mai frumos han.
In vremea aceasta Ana care văzuse cum plecase fiul ei stãtea şi se gândea. Se gândea ce să facă. Stia că nu poate sta trează mult timp. Hotărârea trebuia luată repede. Ar fi dorit să se întoarcă la soţul ei, sş se sfătuiască ce are de făcut dar nu putea. Ana se frământa şi plângea. Nici tatăl nici mama ei nu o puteau ajuta.
Trecuseră trei zile şi trei nopţi. Anei i se închideau ochii de somn dar se străduia să nu adoarmă. Nu voia ca fiul ei să fie un simplu muritor. Nu voia şi nici nu putea să-l despartă de fiinţa aceea pe care el o iubea şi să-l ducă cu ea în castelul din munţi acolo unde ar fi fost ferit de toate durerile care îl aşteptau. Si deodatã Ana şi-a dat seama ce trebuie sâ facâ. Abia ţinându-şi ochii deschişi să nu adoarmă a luat un pumnal şi l-a împlântat în piept, drept în inimă. In felul acesta ea nu mai avea să adoarmă niciodată nici printre muritori nici printre nemuritori iar fiul ei care era acum fericit şi îndrăgostit rămânea nemuritor. Găsise sacrificiul de care vorbise a treia ursitoare !
Nu, nu plângeţi pentrucă trebuie să vă mai spun ceva. Când Ana a ales între viaţa sa şi viaţa fiului sãu, cei doi îngeri care iau sufletele celor morţi, cel alb şi cel negru, au venit în grabă. Dacă păcatele omului sunt mai multe decât faptele bune sufletul cade în jos şi atunci este luat de îngerul negru dacă faptele bune sunt mai multe sufletul lui se ridică spre cer şi este luat de îngerul alb dar sufletul Anei nici nu cobora nici nu se ridica.
- Este al meu striga îngerul negru. Omul nu are dreptul să îşi ia viaţa singur.
- Nu este al niciunuia din voi, s-a auzit un alt glas. Este al soţiei mele care acum a părăsit pentru totdeauna lumea celor muritori şi se întoarce cu mine în lumea celor nemuritori acolo unde voi nu aveţi nici o putere.
Si Ana cu sufletul transformat într-o blândă adiere de vânt s-a alăturat soţului său fericită. Avea atâtea să-i spună, atâtea de hotărât ămpreună…

1. Relu si Cip .

I ntr-o primăvară, la streaşina unei case şi-au făcut cuibul două familii de păsărele, una de vrăbiuţe şi alta de rândunele. Rândunelele îşi făcuseră cuibul şi anul trecut tot acolo. Acum doar îl reparau pe cel vechi. Ele au terminat treaba repede apoi mama rândunică a făcut patru ouă pe care a început să le clocească.
Vrăbiuţele au terminat cuibul mai târziu apoi s-au grăbit să îşi ajungă din urmă vecinii.
Timpul a trecut şi puii rândunelelor au ieşit din ouă. Erau patru băieţi unul mai frumos decât altul. Rândunelele erau foarte mândre de puii lor.
Vrăbiuţele au avut un băiat şi o fată. Pe fetiţa vrăbiuţelor au numit-o Cip. Era un puişor cu gura mare şi foarte mâncăcios. Mânca mereu musculiţe şi viermişori aduşi de părinţi şi parcă nu creştea deloc.
Cei patru rândunei învăţaseră să zboare. Ba chiar şi Vic, frăţiorul lui Cip, se aventura bătând din aripi repede până la gardul din faţa casei. Numai Cip se uita speriată la ceilalţi şi nu voia să zboare.
Rândunelele zburau împreună cu părinţii lor şi învăţaseră să prindă musculiţe singuri. Când treceau prin faţa cuibului în care Cip aştepta cu gura căscată să i se aducă de mâncare întrebau :
- Dar fetiţa aceasta n-o să zboare niciodatã?
Si într-o zi Cip s-a hotărât totuşi să zboare. Relu, cel mai mare dintre rândunei, s-a apropiat de cuibul în care Cip stătea singură şi i-a spus:
- Hai să te învăţ să zbori. Dacă ai şti cât de minunat este să te avânţi în aer! Trebuie să zbori !
Atunci Cip după puţină chibzuială a acceptat. Erau numai ei acasă. Părinţii împreună cu ceilalţi pui zburau căutând de mâncare.
Cip s-a apropiat de marginea cuibului, s-a aruncat din el dând din aripi aşa cum o învăţase Relu şi ca prin minune a început să zboare.
Cip însă a obosit repede şi s-a aşezat pe pământ.
- Nu sta acolo! i-a strigat Relu speriat. Zbori, zbori !
Dar Cip, fără să înţeleagă ce pericol o pândea stătea liniştită şi se odihnea. A început să dea din aripi ridicându-se greoi numai atunci când de după colţul casei a văzut un animal mare deasupra căruia Relu a zburat foarte aproape aşa că atunci când animalul a sărit după el aproape l-a atins. Cu inima zbătându-se speriatâ s-a oprit pe streaşina casei lângă Relu care la fel de speriat ca şi ea i-a explicat ce este o pisică.
De la întâmplarea aceea Cip şi Relu au rămas prieteni şi toată vara au fost nedespărţiţi.
A trecut însă vara şi cele două familii au început pregătirile de toamnă.
- Noi plecăm în sud, au zis rândunelele.
- Trebuie să ne mutăm în podul unei case mai mari, ziceau vrăbiuţele.
- Noi nu ne despărţim, au hotărât Relu şi Cip. Ne vom căsători la anul !
- Voi nu înţelegeţ că sunteţi deosebiţi ? I-au îtrebat păinţii. Cip nu poate să-l urmeze pe Relu în marea călătorie spre ţările calde, iar Relu nu va putea rezista frigului dacă rămâne iarna aici.
- Ba eu pot zbura, spunea Cip îndrăgostită. Voi zbura cu voi în ţările calde.
- Si dacă ea nu poate zbura, rămân eu pe loc, zicea Relu.
Timpul se făcea tot mai rău. Aproape toate rândunelele plecaseră. Doar familia lui Relu întârzia gândind că cei doi prieteni se vor răzgândi. Intr-un târziu s-au hotărât să plece iar Cip să-l urmeze pe Relu până unde va putea. In felul acesta gândeau părinţii celor două păsărele îşi vor da seama şi ei ce îi aşteaptă dacă vor să se căsătorească.
Cip nu putea să zboare repede şi nici prea mult. Rândunelele au încetinit zborul cât s-a putut. Au făcut opriri dese şi totuşi Cip abia putea da din aripi. Stolul era îngrijorat. Se făcea mereu mai frig. Când au ajuns la ocean se făcuse iarnă. Inainte de marea trecere peste întinderea de apă s-au odihnit. Noaptea a căzut zăpada şi a fost ger. Dimineaţa de sub stratul de zăpadă cel mai mic dintre fraţii lui Relu n-a mai ieşit. Ingheţase. Atunci părinţii lui Relu plini de durere au spus :
- Cip din cauza ta ne-a ajuns iarna. Am zburat mai încet decât trebuia. De azi nu te mai aşteaptă nimeni. Dacă vei putea zbura în rând cu noi, bine, dacă nu vei rămâne în urmă. Tu Relu, dacă vei rămâne cu Cip vei îngheţa la fel cu fratele tău. Apoi abia bătând din aripi de îngheţate ce erau rândunelele s-au ridicat de la pământ şi au înnaintat deasupra apei care părea nesfârşită. Cip şi Relu fără să răspundă ceva le urmau cât puteau de repede. Erau ultimii din stol. După câteva ore de zbor Cip a căzut obosită. Spre norocul ei pe ocean plutea o scândură. Abia mai putea răsufla şi cu cele din urmă forţe s-a aruncat peste scândură.
Când rândunelele şi-au dat seama că nu mai zboară cu stolul era prea târziu, nu se mai zărea. Atunci au crezut că s-a înnecat. Relu era disperat. O căuta şi nu voia să zboare mai departe. Ceilalţi i-au spus:
- Nu înţelegi că este în zadar ? Ce crezi că vei face singur în mijlocul oceanului ? Noi plecăm!
Atunci, plin de durere Relu a zburat mai departe.
In timpul acesta Cip abia se putea ţine pe scândura care o salvase. Spre norocul ei scândura a plutit spre mal şi la prânz, când soarele de iarnă a strălucit deasupra apei, ea şi-a scuturat aripile şi s-a ridicat în aer îndreptându-se spre malul care începuse să se zărească. A căzut pe pământ aproape fără putere. Câteva zile a rămas pe malul oceanului privind depărtările apoi zburând în fiecare zi câte puţin a început să se întoarcă acasă. Era frig, mâncare nu se mai găsea nicăieri. Cip era flămândă şi îngheţată. Cănd a ajuns înapoi de unde plecase era de nerecunoscut. Slăbise foarte mult. Celelalte vrăbii au certat-o aspru :
- Eşti o fiinţă fără minte. Să zbori atâta, să te chinuieşti atâta şi totul pentrucă te-ai îndrăgostit de un rândunel ?
După toate greutăţile prin care a trecut, Cip şi-a dat seama în sfârşit că greşise.
In podul casei în care se mutase familia ei locuiau mai multe familii de vrăbii şi era foarte vesel. lui Cip îi plăcea zăpada. Ii plăcea şi frigul de afară. Zbura repede şi se încălzea. Se gândea cu tristeţe că Relu nu va şti niciodată ce este o bătaie cu zãpadă, ce este plăcerea unui loc cald după un ger năpraznic.
Cip s-a împrietenit cu un vrăbioi vesel şi foarte chipeş cu care apoi s-a căsătorit.
Iarna a trecut, a venit primăvara şi odată cu ea rândunelele. Relu îşi găsise o pereche. Era o rândunică zveltă cu care a început să îşi facă cuib alături de cel al părinţilor şi al celorlalţi fraţi. Când s-a întâlnit cu Cip aproape n-a mai recunoscut-o. Era foarte schimbată, Acum era parcă mai frumuşică şi mai plină de viaţă. Relu s-a bucurat că nu a pierit în valuri aşa cum crezuse atunci. Apoi au râs amândoi amintindu-şi ce caraghioşi au fost când s-au gândit să se căsătorească.
Relu şi Cip se vedeau mereu. Aveau foarte multă treabă. Trebuiau terminate cuiburile, apoi de clocit şi de hrănit puişorii. De fiecare dată când se întâlneau Relu privea după Cip lung, iar Cip întorcea capul în urma lui. Poate le mai părea rău şi acum că nu se potriveau unul cu altul . . .