vineri, 16 octombrie 2009

1. Relu si Cip .



I ntr-o primăvară, la streaşina unei case şi-au făcut cuibul două familii de păsărele, una de vrăbiuţe şi alta de rândunele. Rândunelele îşi făcuseră cuibul şi anul trecut tot acolo. Acum doar îl reparau pe cel vechi. Ele au terminat treaba repede apoi mama rândunică a făcut patru ouă pe care a început să le clocească.
Vrăbiuţele au terminat cuibul mai târziu apoi s-au grăbit să îşi ajungă din urmă vecinii.
Timpul a trecut şi puii rândunelelor au ieşit din ouă. Erau patru băieţi unul mai frumos decât altul. Rândunelele erau foarte mândre de puii lor.
Vrăbiuţele au avut un băiat şi o fată. Pe fetiţa vrăbiuţelor au numit-o Cip. Era un puişor cu gura mare şi foarte mâncăcios. Mânca mereu musculiţe şi viermişori aduşi de părinţi şi parcă nu creştea deloc.
Cei patru rândunei învăţaseră să zboare. Ba chiar şi Vic, frăţiorul lui Cip, se aventura bătând din aripi repede până la gardul din faţa casei. Numai Cip se uita speriată la ceilalţi şi nu voia să zboare.
Rândunelele zburau împreună cu părinţii lor şi învăţaseră să prindă musculiţe singuri. Când treceau prin faţa cuibului în care Cip aştepta cu gura căscată să i se aducă de mâncare întrebau :
- Dar fetiţa aceasta n-o să zboare niciodatã?
Si într-o zi Cip s-a hotărât totuşi să zboare. Relu, cel mai mare dintre rândunei, s-a apropiat de cuibul în care Cip stătea singură şi i-a spus:
- Hai să te învăţ să zbori. Dacă ai şti cât de minunat este să te avânţi în aer! Trebuie să zbori !
Atunci Cip după puţină chibzuială a acceptat. Erau numai ei acasă. Părinţii împreună cu ceilalţi pui zburau căutând de mâncare.
Cip s-a apropiat de marginea cuibului, s-a aruncat din el dând din aripi aşa cum o învăţase Relu şi ca prin minune a început să zboare.
Cip însă a obosit repede şi s-a aşezat pe pământ.
- Nu sta acolo! i-a strigat Relu speriat. Zbori, zbori !
Dar Cip, fără să înţeleagă ce pericol o pândea stătea liniştită şi se odihnea. A început să dea din aripi ridicându-se greoi numai atunci când de după colţul casei a văzut un animal mare deasupra căruia Relu a zburat foarte aproape aşa că atunci când animalul a sărit după el aproape l-a atins. Cu inima zbătându-se speriatâ s-a oprit pe streaşina casei lângă Relu care la fel de speriat ca şi ea i-a explicat ce este o pisică.
De la întâmplarea aceea Cip şi Relu au rămas prieteni şi toată vara au fost nedespărţiţi.
A trecut însă vara şi cele două familii au început pregătirile de toamnă.
- Noi plecăm în sud, au zis rândunelele.
- Trebuie să ne mutăm în podul unei case mai mari, ziceau vrăbiuţele.
- Noi nu ne despărţim, au hotărât Relu şi Cip. Ne vom căsători la anul !
- Voi nu înţelegeţ că sunteţi deosebiţi ? I-au îtrebat păinţii. Cip nu poate să-l urmeze pe Relu în marea călătorie spre ţările calde, iar Relu nu va putea rezista frigului dacă rămâne iarna aici.
- Ba eu pot zbura, spunea Cip îndrăgostită. Voi zbura cu voi în ţările calde.
- Si dacă ea nu poate zbura, rămân eu pe loc, zicea Relu.
Timpul se făcea tot mai rău. Aproape toate rândunelele plecaseră. Doar familia lui Relu întârzia gândind că cei doi prieteni se vor răzgândi. Intr-un târziu s-au hotărât să plece iar Cip să-l urmeze pe Relu până unde va putea. In felul acesta gândeau părinţii celor două păsărele îşi vor da seama şi ei ce îi aşteaptă dacă vor să se căsătorească.
Cip nu putea să zboare repede şi nici prea mult. Rândunelele au încetinit zborul cât s-a putut. Au făcut opriri dese şi totuşi Cip abia putea da din aripi. Stolul era îngrijorat. Se făcea mereu mai frig. Când au ajuns la ocean se făcuse iarnă. Inainte de marea trecere peste întinderea de apă s-au odihnit. Noaptea a căzut zăpada şi a fost ger. Dimineaţa de sub stratul de zăpadă cel mai mic dintre fraţii lui Relu n-a mai ieşit. Ingheţase. Atunci părinţii lui Relu plini de durere au spus :
- Cip din cauza ta ne-a ajuns iarna. Am zburat mai încet decât trebuia. De azi nu te mai aşteaptă nimeni. Dacă vei putea zbura în rând cu noi, bine, dacă nu vei rămâne în urmă. Tu Relu, dacă vei rămâne cu Cip vei îngheţa la fel cu fratele tău. Apoi abia bătând din aripi de îngheţate ce erau rândunelele s-au ridicat de la pământ şi au înnaintat deasupra apei care părea nesfârşită. Cip şi Relu fără să răspundă ceva le urmau cât puteau de repede. Erau ultimii din stol. După câteva ore de zbor Cip a căzut obosită. Spre norocul ei pe ocean plutea o scândură. Abia mai putea răsufla şi cu cele din urmă forţe s-a aruncat peste scândură.
Când rândunelele şi-au dat seama că nu mai zboară cu stolul era prea târziu, nu se mai zărea. Atunci au crezut că s-a înnecat. Relu era disperat. O căuta şi nu voia să zboare mai departe. Ceilalţi i-au spus:
- Nu înţelegi că este în zadar ? Ce crezi că vei face singur în mijlocul oceanului ? Noi plecăm!
Atunci, plin de durere Relu a zburat mai departe.
In timpul acesta Cip abia se putea ţine pe scândura care o salvase. Spre norocul ei scândura a plutit spre mal şi la prânz, când soarele de iarnă a strălucit deasupra apei, ea şi-a scuturat aripile şi s-a ridicat în aer îndreptându-se spre malul care începuse să se zărească. A căzut pe pământ aproape fără putere. Câteva zile a rămas pe malul oceanului privind depărtările apoi zburând în fiecare zi câte puţin a început să se întoarcă acasă. Era frig, mâncare nu se mai găsea nicăieri. Cip era flămândă şi îngheţată. Cănd a ajuns înapoi de unde plecase era de nerecunoscut. Slăbise foarte mult. Celelalte vrăbii au certat-o aspru :
- Eşti o fiinţă fără minte. Să zbori atâta, să te chinuieşti atâta şi totul pentrucă te-ai îndrăgostit de un rândunel ?
După toate greutăţile prin care a trecut, Cip şi-a dat seama în sfârşit că greşise.
In podul casei în care se mutase familia ei locuiau mai multe familii de vrăbii şi era foarte vesel. lui Cip îi plăcea zăpada. Ii plăcea şi frigul de afară. Zbura repede şi se încălzea. Se gândea cu tristeţe că Relu nu va şti niciodată ce este o bătaie cu zãpadă, ce este plăcerea unui loc cald după un ger năpraznic.
Cip s-a împrietenit cu un vrăbioi vesel şi foarte chipeş cu care apoi s-a căsătorit.
Iarna a trecut, a venit primăvara şi odată cu ea rândunelele. Relu îşi găsise o pereche. Era o rândunică zveltă cu care a început să îşi facă cuib alături de cel al părinţilor şi al celorlalţi fraţi. Când s-a întâlnit cu Cip aproape n-a mai recunoscut-o. Era foarte schimbată, Acum era parcă mai frumuşică şi mai plină de viaţă. Relu s-a bucurat că nu a pierit în valuri aşa cum crezuse atunci. Apoi au râs amândoi amintindu-şi ce caraghioşi au fost când s-au gândit să se căsătorească.
Relu şi Cip se vedeau mereu. Aveau foarte multă treabă. Trebuiau terminate cuiburile, apoi de clocit şi de hrănit puişorii. De fiecare dată când se întâlneau Relu privea după Cip lung, iar Cip întorcea capul în urma lui. Poate le mai părea rău şi acum că nu se potriveau unul cu altul . . .